Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos sau drumul de la Naştere la Botez

Duminica de dinaintea marelui praznic al Botezului Domnului este însemnată în calendar cu numele de „Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos”. O introducere prin care suntem purtaţi înapoi cu gândul spre cuvintele prorocilor Isaia şi Maleahi, care au vorbit în duh despre „Îngerul Domnului” şi „Glasul celui ce strigă în pustie”, nimeni altul decât Sfântul Ioan Botezătorul. Acest mare bărbat se regăseşte duhovniceşte între „rudele” Domnului Hristos, adăugându-se providenţial în planul unei pregătiri mântuitoare care acum stă gata să înceapă.

Expresia pe care o foloseşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu chiar în primele rânduri ale pericopei ce prezintă acest eveniment al începutului Evangheliei lui Iisus Hristos, „Începutul Evangheliei”, defineşte ceea ce putem numi etimologic „Vestea cea bună” sau „Evanghelie” (gr. ev-anghelion). Înţelegem de aici că toate cele patru Evanghelii (aşa cum le numim noi astăzi) constituie un singur corpus, acela al lucrării mântuitoare pe care Hristos o împlineşte în istoria neamului omenesc. De aceea, „nu este corect a vorbi despre Evanghelia lui Matei, a lui Marcu, a lui Luca şi a lui Ioan. Ci, referindu-ne la aceste scrieri sfinte, zicem Evanghelia de la (sau: după) Matei, Evanghelia de la (sau: după) Marcu, Evanghelia de la (sau: după) Luca şi Evanghelia de la (sau: după) Ioan. Căci «Evanghelia» este unică, chiar dacă patru autori inspiraţi au alcătuit câte o scriere despre Domnul Iisus Hristos şi despre lucrarea Sa de mântuire” (pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Lumina Evangheliei. Exegeze la Evangheliile duminicale, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, p. 293).

Dacă în sens restrâns cuvântul „Evanghelie” defineşte lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu în lume, în sens larg avem de-a face cu o adevărată mărturisire de credinţă. Evanghelia este cu adevărat depozitarul Adevărului Dumnezeiesc, locul în care şi prin care noi afirmăm cele mai autentice realităţi ale credinţei noastre ortodoxe. Evanghelia devine astfel simbolul şi necesitatea mărturisirii noastre. Ea stă ca piatră de temelie pentru afirmarea noastră liturgică şi fără ea nu se poate împlini desăvârşit legătura duhovnicească în care creştem. Pe fundamentul Evangheliei lui Hristos s-au desăvârşit mărturisirile sfinţilor mucenici, s-au biruit gândurile strâmbe ale ereticilor, s-au scos din întuneric conştiinţele viciate de păcat. Inspiraţi de Duhul Sfânt şi plini de puterea Cuvântului Evanghelic, Sfinţii Părinţi au reuşit să creeze capodopere de teologie şi literatură universală în lumina adevărului şi a credinţei.

Legat de acest „Început al Evangheliei Domnului” regăsim o perso­nalitate cu totul aparte, cu rol pregătitor şi parenetic în mesajul duhovnicesc care urma să se desăvârşească prin Hristos Domnul. Este vorba despre Sfântul Ioan Botezătorul, socotit de prorocul Isaia ca „Glasul celui ce strigă în pustie”. „Cât de măreaţă şi unică a fost misiunea Sfântului Ioan Botezătorul! Ea a avut un loc al ei în planul de mântuire al lui Dumnezeu. De aceea, însăşi această misiune apare prevestită de profeţii Vechiului Testament. Evanghelistul Marcu începe chiar definirea acestui început al Evangheliei prin două citate profetice despre misiunea lui Ioan Botezătorul: din Maleahi 3, 1 şi din Isaia 40, 3, despre glasul celui ce strigă în pustie şi care îndeamnă la pregătirea căii Domnului” (ibidem, p. 395).

Două profeţii împlinite

Prin profetul Maleahi, Domnul ne aduce aminte că venirea în lume a lui Hristos va fi anunţată şi pregătită de cineva cu totul special: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta” (Maleahi 3, 1; Marcu 1, 2). Lămurită prin cuvintele Sfântului Evanghelist Marcu, profeţia lui Maleahi ni-l descoperă în mod direct pe Sfântul Ioan Botezătorul. El este „îngerul mesager”. Nu întâmplător face această trimitere, dat fiind faptul că, în pers­pectiva preparaţiunilor eshatologice, îngerii sunt asemănaţi de Sfânta Scriptură cu oamenii. În acest sens, Fericitul Augustin afirmă că „atunci când Domnul va veni cu toţi îngerii Săi, când dinaintea Lui vor fi adunate toate popoarele, înaintea tuturor vor fi rânduiţi dea­supra tuturor îngerilor cei mai vrednici de a şedea pe cele douăsprezece tronuri pentru a judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Oamenii în fapt vor fi numiţi îngeri”. De aceea, Apostolul spune despre sine însuşi: „Ca pe un înger al Domnului voi m-aţi primit”. Şi despre Ioan Botezătorul s-a spus: „Iată, Eu trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, îna­intea Ta” (Matei 11, 10)” (Agostino, Esposizioni sui Salmi 49, 11, în La Bibbia Commen­tata dai Padri. Antico Testamento 13, I Dodici Profeti, a cura di Alberto Ferreiro, Citta Nuova, Roma 2005, p. 341).

Menţionarea cuvintelor profetului Isaia este, de asemenea, foarte importantă, ea fiind în fapt elemen­tul-cheie al relatării evanghelice din prologul de la Marcu.

Prin menţiunea „după cum este scris în prorocie” se scoate în eviden­ţă „vestea cea bună” despre Iisus Hris­tos, Fiul lui Dumnezeu, în acord cu cele scrise de Isaia: „Un glas strigă: În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru” (Is. 40, 3). Mai mult, exegeza biblică modernă constată o legătura implicită dintre textul evanghelic şi profeţiile lui Isaia, care străbate şi prin care se explică întregul context al „Începutului Evangheliei lui Iisus Hristos”. Astfel, „întrucât promisiunea lui Isaia stă la baza venirii lui Ioan Botezătorul (Marcu 1, 4-8, cf. Is. 40), a Botezului lui Iisus (Marcu 1, 9-11, cf. Is. 42, 1; 61, 1), a prezenţei Mântuitorului în pustie (Mc. 1, 12-13; cf. Is. 40, 65) şi a proclamării Evangheliei lui Dumnezeu de către Iisus Hristos (Mc. 1, 14-15; cf. Is. 52, 7; 61, 1-2), textul de la 1, 1-15 reprezintă „începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după cum este scris în profetul Isaia” (Mc. 1, 1-2).