Cercetarea comunismului și a rezistenței la această plagă a secolului XX s-a concentrat, în cea mai mare măsură, asupra crimelor, a nedreptăților, a nenumăratelor deformări aduse omului și istoriei. Așadar, cercetarea a dat întâietate, firesc, până la un punct, oamenilor și faptelor oribile, adesea, dar mai puțin principiilor.
Or, așa cum am arătat în episodul anterior al acestui serial, numirea răului pe numele său adevărat este imperativă și esențială. Iar sociologul Eric Voegelin tocmai asta face în volumul său „Religiile politice” (Ed. Humanitas, 2010), dar și în alte scrieri, numește răul reprezentat de cele două mari pseudo-religii ale secolului XX, anume: fascismul și comunismul.
Era natural ca la nivel principial comunismul, în cazul nostru, să se opună cu înverșunare creștinismului, în primul rând. Acesta este motivul major și real pentru care, sistematic, propaganda comunistă incrimina manifestările religioase și credința creștină, în general. Nenumăratele ore de „învățământ politic” marxist la care era supus obligatoriu orice cetățean al țării, începând din școala generală, aduceau de la sine acuzația de „misticism” atunci când făcea referire la credința în Dumnezeu și la Biserică. Culmea ridicolului, și în comunism se vorbea despre „omul nou” la orele de învățământ marxist-leninist - o evidentă caricaturizare a celor susținute de Sf. Apostol Pavel (Efeseni 4, 21-32). De aceea am putea spune că, subteran, cei mai mulți fără să-și dea seama, ideologii comuniști duceau o polemică nevăzută cu creștinismul, deformându-i învățătura de credință, interpretându-i în cheie materialistă, marxistă, înțelesurile cele mai profunde...
Astfel, aspectele periferice, superstiția, iluziile care însoțesc invariabil orice fenomen religios revelat, „misticismul” (în sensul peiorativ al cuvântului) sunt transbordate și devin centrul, devin nucleul credinței - în viziunea materialistă, marxistă. Este o formă puerilă de a da apă la moară propagandei împotriva credinței și a Bisericii. Fiindcă se dorea o credință denudată de sens, de valorile sale profunde, tocmai pentru a o înlocui, treptat - sperau ideologii și propagandiștii comuniști - cu ritualurile și „valorile” marxiste. Ideologii marxiști nu înțeleg și nici nu sunt capabili să recunoască valorile creștine reale. Viziunea materialistă asupra lumii îi obligă la autism, la orbire, la eludarea oricărei manifestări de ordin spiritual. Și la căutarea unor explicații pretins „științifice” ale miracolului.
În aceste condiții se poate vorbi altfel despre mistica reală, cea care înseamnă căutarea intimă a unei profunde uniri cu Dumnezeu - ca despre o acțiune subversivă la un regim totalitar ateu. Iar aceasta s-a petrecut firesc, tainic, inclusiv prin căutările isihaste ale personalităților Rugului Aprins. Dar căutarea mistică - pe alocuri, isihastă - este ascultarea de căpătâi a oricărui monah. De aceea a spune că Rugul Aprins a fost o mișcare de împotrivire voluntară la regimul comunist este o afirmație inexactă. Membrii fondatori ai Rugului Aprins aveau o astfel de căutare de ordin mistic încă cu mulți ani înainte de instalarea comunismului în România. Fiindcă aceasta este o vocație, ești ales de Domnul pentru o asemenea cale, fiindcă mistica nu este o formă de activism, de voluntariat heirupist. Iar Munții Carpați încă tăinuiau numeroși sihaștri căutători ai isihiei (mărturiile părintelui Cleopa Ilie sunt prețioase în acest sens). De aceea în cazul Rugului Aprins se poate vorbi cel mult despre o opoziție implicită, iar nu explicită la comunism. Căci misticii din toate timpurile, indiferent de regimul politic în care viețuiesc, caută ieșirea din captivitatea „lumii acesteia” pentru a ajunge la Hristos.
Pe de altă parte, mistica devenise deja un obiect de studiu academic, încă din interbelic. Pr. prof. Ioan Ică jr arată că primul care a predat un curs de mistică - o întâietate la nivel panortodox! - a fost profesorul Nichifor Crainic, în anul 1926, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Chișinău (vezi studiul introductiv la volumul Nichifor Crainic „Cursurile de mistică”, Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 11). Derivele ulterioare, de natură politico-extremistă, nu-i diminuează profesorului și poetului N. Crainic această întâietate, demonstrează pr. prof. Ică. Ulterior, aceste cursuri au fost predate de Crainic, cu întreruperi, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București (1932-1944).
Însă cel care a adus cercetarea misticii creștine, în perspectivă ortodoxă, la apogeu a fost părintele profesor Dumitru Stăniloae. Acesta a acționat pe trei căi: a predat un curs universitar de mistică la București, a tradus Filocalia, a cercetat și studiat creativ acest domeniu prin editarea monumentalei sale opere teologice, încununată cu volumul „Teologia ascetică și mistică ortodoxă” (ediția ultimă, în seria de Opere complete, vol. XIII, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2019).
Cursul de mistică este susținut de părintele profesor Stăniloae încă din anii 40, în plină instalare a comunismului în România - iată una dintre cele mai subtile forme de împotrivire la comunism! Fiindcă ideologia comunistă era atacată astfel la temelia sa! Până să fie editat, acest curs al părintelui Dumitru Stăniloae a circulat multiplicat (bătut) la mașina de scris, în numeroase exemplare. Precum circulau în samizdat nu puține scrieri creștine interzise în comunism, „Sbornicul”, de pildă, tradus de unul dintre participanții foarte discreți la Rugul Aprins, părintele Gheorghe Roșca, tipărit pentru prima oară la Editura Arhiepiscopiei Alba Iuliei (1993).
Cu siguranță, câțiva ideologi din vremea comunismului înțelegeau pericolul. Iată motivele pentru care tipărirea volumului de mistică al pr. Stăniloae s-a petrecut cu un titlu schimbat, pentru a putea trece, cu greutate, de vigilența cenzurii comuniste: „Spiritualitatea ortodoxă”, volumul al treilea din seria „Teologia morală ortodoxă” (1981). Dosarele Securității aflate astăzi la CNSAS consemnează frontal această problemă: părintelui Dumitru Stăniloae i se reproșează insistența cu care scrie despre mistica creștină faptul că recomandă doctoranzilor săi să studieze acest subiect etc.
... Mă simt dator să fac și o mărturie personală privitoare la cele de mai sus. Aveam aproximativ 20 de ani la mijlocul deceniului ultim al regimului comunist (românesc), când, socotind că sunt „copt” pentru a înțelege câte ceva, am primit de la o soră a tatălui meu, absolventă de Teologie Ortodoxă și preoteasă, cursul ținut de părintele Dumitru Stăniloae la Universitatea București în anii 1946-1947. Îl am și astăzi (foto), este bătut pe foi de hârtie foarte subțire, aproape transparentă. Fiindcă multiplicarea se făcea la mașina de scris și se încerca obținerea mai multor exemplare. De aceea se punea câte o foaie de indigo - generațiile mai tinere trebuie să întrebe ce este aceasta - între fiecare foaie format A4. Se obțineau astfel 4-5, poate chiar mai multe exemplare ale unei file.
Un motiv suplimentar, dacă mai era nevoie, pentru a susține sfințenia părintelui Dumitru Stăniloae: în plin comunism, traducerile, cursurile și scrierile sale, întreaga sa operă, au constituit una dintre cele mai subtile forme de împotrivire la ideologia materialistă, marxistă - lucrare de care s-a folosit întreaga Biserică.
Căci, subliniază pr. Andrei Scrima, traducerea Filocaliei alături de fenomenul Rugul Aprins au fost răspunsul cel mai fertil adus de Creștinismul ortodox (românesc) la încercările veacului XX.
