Moarte prin sfințenie?

În Sfânta Scriptură există câteva episoade în care anumite persoane suferă grave consecințe în urma întâlnirii lor cu sacrul. Aceste întâmplări ne dezvăluie cum, intrând într-un spațiu consacrat sau venind în contact cu obiecte sfinte într-o manieră nepotrivită, respectivele persoane mor pe loc. Natura fulgerătoare a evenimentelor nu le lasă acestora timp de pocăință sau de îndreptare. De aceea, atât aceste morți subite întâlnite în Sfânta Scriptură, cât și avertismentele aferente creează uneori un nepotrivit sentiment de respect deosebit sau chiar teamă în rândul creștinilor. Mai mult, aparenta nedreptate a pedepsei pentru ceea ce par a fi greșeli minore a devenit, totodată, o sursă de batjocură a Scripturilor și a creștinismului din partea criticilor acestora.

În ciuda unei anumite predispoziții de a interpreta astfel de evenimente, nici unul dintre episoadele pe care le vom discuta în cele ce urmează nu constituie o condamnare a caracterului vreunei persoane. Personajele din Sfânta Scriptură care suferă consecințe negative ale întâlnirii cu sacrul nu sunt în mod necesar nevrednice sau deosebit de păcătoase. Exemplele unor oameni păcătoși și nevrednici care fac expe­riența directă a prezenței lui Dumnezeu și care sunt, în consecință, aduși la pocăință și purificați sunt mult mai numeroase. Aceste exemple predomină, de fapt, în paginile Sfintei Scripturi, episoadele despre care vom vorbi în continuare reprezentând excepțiile.

Greșeala celor care suferă moartea în urma interacțiunii cu sacrul nu este aceea a unui caracter deosebit de nevrednic sau păcătos, ci a modului nevrednic și neglijent în care acești oameni intră în contact cu sfințenia sau prezența lui Dumnezeu. Este o chestiune de adverb, nu de adjectiv. Maniera în care aceste personaje biblice fac ceea ce fac atrage asupra lor consecințele respective. Scopul de bază al vieții religioase a poporului lui Dumnezeu, fie că vorbim de primii israeliți, fie că vorbim de creștinii ortodocși de astăzi, este acela de a facilita mijloacele prin care, prin rugăciune și pocăință, oamenii se pot apropia de Dumnezeul Cel Sfânt și pot veni în contact cu sfințenia Lui într-un manieră care este pentru ei curățitoare și mântuitoare, nu periculoasă și vătămătoare (pr. dr. Stephen De Young, God is a Man of War: The Problem of Violence in the Old Testament, Ancient Faith Publi­shing, 2021).

Probabil prima astfel de expe­riență negativă a prezenței lui Dumnezeu apare în Cartea Leviticului, în capitolul 10. În capitolele precedente, Aaron, fratele lui Moise, și fiii săi sunt consacrați ca preoți ai po­porului nou-format Israel. După sfințirea acestora, Aaron aduce jertfe Domnului potrivit instrucțiunilor oferite lui Moise, iar aceste jertfe sunt bineplăcute lui Dumnezeu. În capitolul 10 al acestei cărți, însă, ceva diferit se întâmplă atunci când doi dintre fiii lui Aaron, Nadab și Abiud, aduc primele jertfe de tămâie. Cei doi vin la Cortul Mărturiei, locul prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Israel, și „luându-și fiecare cădelnița sa, au pus în ea foc, au turnat deasupra tămâie și au adus înaintea Domnului foc străin, ce nu le poruncise Domnul” (10, 1).

În consecință, „atunci a ieșit foc de la Domnul și i-a mistuit și au murit amândoi înaintea Domnului” (10, 2). Plecând de la aceste două versete, am putea deduce deja faptul că eroarea lor a constat în a folosi felul greșit de tămâie sau a aduce jertfa la momentul nepotrivit, în contradicție cu indicațiile clare oferite anterior de Dumnezeu (Ieșirea 30). La fel de posibil este ca cei doi să fi încălcat ambele porunci referitoare la aducerea jertfei de tămâie.

Mai mult, imediat după moartea celor doi, Moise li se adresează preoților rămași, lui Aaron și celorlalți doi fii ai lui, Eleazar și Itamar, oferindu-le o serie de instrucțiuni și îndrumări ce trebuie respectate, în timpul slujirii lor la cort, pentru a nu avea aceeași soartă ca Nadab și Abiud. Moise le spune că, în calitate de preoți, aceștia nu se pot prezenta cu hainele și părul neîngrijite, nu pot veni și pleca de la cort după bunul plac și nu pot sluji în stare de beție. Aceștia sunt instruiți să deosebească sacrul de profan, „cele sfinte de cele nesfinte și cele necurate de cele curate”, și să cunoască toate poruncile Domnului, pe care sunt datori să le transmită poporului (Levitic 10, 6-11).

Din toate cele arătate, păcatul lui Nadab și al lui Abiud devine evident. Cei doi preoți nu au făcut distincția necesară între Cortul Mărturiei, locul prezenței Domnului, și orice alt cort din tabăra israelită. Ca atare, ei au intrat în lăcașul sfânt într-o manieră neglijentă și lipsită de pietate. Putem deduce, pe baza celor spuse, că cei doi erau neîngrijiți, beți și nepăsători. Lipsa lor de atenție și grijă se va fi tradus și în încălcarea poruncilor Domnului privitoare la aducerea jertfei de tămâie.

De reținut este că textul biblic descrie episodul morții lui Nadab și Abiud într-o manieră pasivă, arătând că „a ieșit foc de la Domnul și i-a mistuit”. Când Moise le oferă apoi celorlalți preoți indicații privind slujirea la cortul sfânt, avertismentul său nu este acela că Dumnezeu îi va ucide, ci că ei vor muri dacă vor sluji cu dezinteres sau nebăgare de seamă. Cuvintele sale amintesc de avertismentul dat de Dumnezeu lui Adam, căruia i se spune că dacă va mânca fruct din pomul cunoștinței binelui și răului va muri, nu va fi omorât de Dumnezeu. Însăși prezența Domnului este periculoasă pentru oamenii care se apropie de ea cu neglijență și indiferență. De aceea, sfințenia Sa trebuie tratată și trăită „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”. (Va urma)

Citește și: Moarte prin sfințenie? (II)