Moarte prin sfințenie? (II)

Citește și: Moarte prin sfințenie? (I)

Un episod vechi-testamentar care ilustrează o moarte cauzată de contactul cu sfințenia lui Dumnezeu este povestea lui Uza (2 Regi 6, 1-11). Dorind să ridice Domnului un templu în Ierusalim, regele David decide să aducă din Chiriat-Iearim în cetatea sa Chivotul Legământului, obiect de mare sfințenie reprezentând locul prezenței nevăzute a lui Dumnezeu. Conform narațiunii biblice, chivotul este așezat într-un car nou și purtat într-o procesiune solemnă, Uza fiind unul dintre conducătorii carului. În drum spre Ierusalim, boii care trag carul se împiedică, dezechilibrând chivotul, iar Uza îl apucă pentru a-l stabiliza și, în consecință, moare pe loc.

Regele David vede în această întâmplare nefericită un semn al dezaprobării Domnului de a aduce chivotul în Ierusalim, motiv pentru care poruncește ca odorul să rămână pe loc, pe pământul lui Obed-Edom gateanul. Faptul că în următoarele luni Dumnezeu îl binecuvântează pe Obed- Edom datorită prezenței chivotului îl determină pe David să îl aducă într-un final în Ierusalim, înțelegând că nu dorința de a muta obiectul sfânt a fost cea care i-a adus sfârșitul lui Uza.

Textul biblic arată, astfel, că păcatul care a dus la moartea acestuia nu a fost mutarea chivotului, ci încercarea lui Uza de a-l sprijini atunci când era în pericol de a cădea din car. Am putea fi scandalizați gândindu-ne că o intenție pozitivă a primit o răsplată atât de aspră din partea Domnului, dar greșeala lui Uza este similară cu cea a preoților Nadab și Abiud discutată în articolul anterior. La fel ca cei doi, Uza a tratat Chivotul Legământului ca pe orice alt obiect comun transportat în carul său. Uza nu a apreciat statutul special al chivotului drept centru al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, ci l-a tratat ca pe orice altă cutie sau obiect prețios de artă.

Pentru a înțelege cu adevărat gravitatea faptei lui Uza, să comparăm acest episod cu un eveniment anterior din istoria Israelului. Cu mai bine de două decenii înainte, pornind la război împotriva filistenilor, israeliții au luat cu ei în bătălie chivotul Domnului, crezând cu aroganță că, dacă îl vor purta în luptă, Dumnezeu le va oferi victoria. Domnul însă Se împotrivește intenției lor de a-I trata chivotul ca pe un idol păgân, iar bătălia se termină pentru evrei într-o înfrângere devastatoare. Mai mult, chivotul este capturat de filisteni, dar și îndrăznirea lor are un preț: timp de șapte luni, cetățile în care este adus chivotul sunt cuprinse de boli, șoarecii se înmulțesc incontrolabil și chiar și idolii dumnezeilor filistenilor sunt sfărâmați în prezența lui. Recunoscând puterea Domnului și slăbiciunea zeilor lor, filistenii așază chivotul într-un car nou, tras de vite, și îl trimit spre hotarele Israelului. Fără nici un conducător uman, carul ajunge singur în pământul israeliților, unde este primit cu bucurie și recunoștință.

Comparând cele două episoade biblice, contrastul este evident. Filistenii păgâni dau dovadă de mai multă încredere în Iahve, Dumnezeul lui Israel, decât Uza. Sfârșitul lui nu se datorează, așadar, păcătoșeniei sau nevredniciei sale, ci atitudinii sale neglijente și lipsite de respect față de chivotul sfințeniei Domnului.

În Noul Testament, un episod din cartea Faptele Apostolilor prezintă o paralelă interesantă cu povestea lui Nadab și Abiud. Anania și Safira, doi membri ai Bisericii din Ierusalim, vând o suprafață de teren și oferă o parte a sumei obținute comunității creștine, aducând banii Apostolilor. Atunci când Sfântul Petru îi întreabă pe cei doi soți, separat, dacă donația reprezintă întreaga sumă câștigată de pe urma pământului, fiecare dintre ei minte și, în consecință, își pierde viața pe loc (Fapte 5, 1-11). În ambele cazuri, înainte de a muri, Apostolul Petru le spune celor doi că nu au mințit oamenilor, ci lui Dumnezeu, Duhului Sfânt. Textul biblic ne arată limpede, așadar, că păcatul care le-a adus celor doi moartea nu a constat în oferirea unei donații insuficiente, ci în minciuna și duplicitatea de care au dat dovadă pentru a obține respectul comunității și a rămâne și cu o parte din bani.

Povestea lui Anania și Safira este similară cu cea a lui Nadab și Abiud pentru că urmează același tipar. Episodul morții celor doi fii ai lui Aaron vine după sfințirea Cortului Mărturiei, când lăcașul este umplut de slava și prezența Domnului, Dumnezeul lui Israel. Tot așa, în Faptele Apostolilor, moartea celor doi soți are loc după revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cinci­zecimii asupra membrilor comunității din Ierusalim. Moartea lui Nadab și Abiud constituie un avertisment adresat poporului Israel și, în special, preoților Vechiului Legământ, cu privire la grija și atenția de care aceștia trebuie să dea dovadă în prezența lui Dumnezeu. Într-o manieră similară, moartea lui Anania și Safira are rolul de a atenționa întreaga comunitate creștină că prezența Duhului Sfânt în Biserică și în fiecare membru al ei, prin Botez și Mirungere, trebuie tratată cu aceeași evlavie și cucernicie de care preoții Vechiului Legământ trebuiau să dea dovadă în slujirea Dumnezeului Preaînalt.

În ceea ce ne privește în mod concret și imediat pe noi, creștinii de astăzi, un aspect esențial al acestei teme a pericolului sfințeniei lui Dumnezeu îl constituie atitudinea noastră față de Sfânta Împărtășanie. În Epistola Întâi către Corinteni (11, 27-32), Sfântul Apostol Pavel aplică această teologie a întâlnirii cu sfințenia Domnului când vorbește despre primirea Sfintei Euharistii. Sfântul Pavel vorbește despre maniera în care un creștin este dator să se apropie de Trupul și Sângele Mântuitorului: „Cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului”. Așa cum am afirmat pe parcursul acestor articole, apropierea de Dumnezeu nu se lovește de problema nevredniciei personale, ci de problema modului nevrednic, autosuficient și chiar arogant în care luăm contact cu cele sfinte. Cuvintele Sfântului Pavel sunt un avertisment cu privire la pericolul unei astfel de atitudini, nu o interdicție a oamenilor păcătoși, dar conștienți de neajunsurile lor, de a se împărtăși. Cu toții suntem păcătoși. Sfântul Pavel ne amintește însă că a mâna și a bea Sfânta Euharistie înseamnă a primi în trupul nostru Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, ale lui Dumnezeu Însuși. Nu există o întâlnire mai personală și mai profundă cu Dumnezeu decât împărtășirea. De aceea, Apostolul nea­murilor afirmă că împărtășirea într-o manieră ușuratică sau nevrednică, lipsită de pocăință și grijă, a dus la îmbolnăvirea și chiar moartea multor membri ai comunității creștine din Corint (11, 29).

Sfânta Scriptură afirmă în repetate rânduri că Dumnezeul nostru este „foc mistuitor”, care arde păcatul. Dumnezeu este sfânt, iar sălășlui­rea Lui în mijlocul poporului Său prezintă un potențial pericol. Atunci când un obiect sfânt este tratat ca un lucru comun, când este scos din uzul pentru care a fost consacrat, acel obiect este profanat. Pentru că Dumnezeu este sfințenia însăși, El nu poate fi profanat. Iisus Hristos nu poate deveni un om oarecare (Ioan 8, 23). Duhul Sfânt nu poate deveni un alt fel de duh. Profanarea sau necinstirea lui Dumnezeu nu-I aduce, așadar, nici un prejudiciu, dar provoacă nimicirea celor care încearcă acest lucru. De aceea, apropierea de Dumnezeu cu teamă sfântă, cu pocăință, evlavie și recunoș­tință arde păcatul din noi și ne transformă, aducându-ne la asemănarea cu Cel care ne-a creat și ne-a iubit.