Opera socială a Bisericii, model pentru societăţile europene

Încă de la începuturile sale, Biserica, numită de Sfântul Ignatie Teoforul (†107) katholike Ekklisia, a avut şi un caracter instituţional. În cadrul acesteia funcţionau episcopi, preoţi/ presbiteri şi diaconi, iar după mutarea la Domnul a Sfinţilor Apostoli, episcopii erau aleşi de cler şi de popor. În timpul împăratului Constantin cel Mare, deci la începutul secolului al IV-lea, obstacolul principal căruia Biserica trebuia să-i facă faţă era păgânismul, în care aceasta vedea o minciună, atât la adresa omului, cât şi la adresa lui Dumnezeu. Biserica îşi va concentra puterile în această direcţie, pentru că era vorba despre o luptă purtată pentru sufletul omului. După Sfântul Împărat Constantin cel Mare, cel mai important ctitor al imperiului creştin a fost împăratul Teodosie I cel Mare, deoarece el a desăvârşit opera începută de Sfântul Constantin. El va transpune în legi principiile moralei creştine, o atenţie aparte fiind acordată femeii, care în acea epocă era considerată a fi inferioară bărbatului. Totodată, împăratul Teodosie I va lua hotărâri pentru a combate adulterul şi homosexualitatea (pr. prof. dr. Vasile Muntean, Istoria creştină generală [ab initio - 1054], p. 141).

Dar poate cea mai importantă realizare a Bisericii, atât în plan religios, cât şi social, a fost doctrina socială a Părinţilor secolului al IV-lea şi apoi al V-lea, care au afirmat egalitatea nativă a fiecărui om. Asistăm, aşadar, la un angajament social, dar cu fundament religios. Biserica lui agape, a iubirii aproapelui, a împărţirii frăţeşti, a milosteniei demne de laudă, este Biserica ce predică iubirea faţă de săraci. Aici se naşte doctrina socială a Bisericii (Luigi Padovese, „Dimensiunea socială a gândirii patristice”, în: Ioan I. Ică Jr.; Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, 2002, p. 275). Această doctrină va fi formulată în cele mai înalte moduri în operele Părinţilor secolelor IV şi V, atât în Răsărit, cât şi în Apus. Din discursurile lor reiese clar faptul că putem deja vorbi de „un Creştinism devenit fenomen de masă ce înglobează în sine toate straturile societăţii antice” (Ibidem, p. 275) .

Textele care fac referire la temele sociale rezultă, în general, de la cei proveniţi din familii înstărite, care au beneficiat de o bună formaţie culturală păgâno-creştină, cum au fost: Ilarie din Poitiers, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie al Nyssei, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie, Fericitul Augustin, Teodoret al Cirului etc. Părinţii amintiţi, pentru că aveau o origine socială elevată, aveau şi o deosebită îndrăzneală în a denunţa situaţii de nedreptate socială, care pentru alţi oameni, proveniţi din medii sociale inferioare, ar fi fost trecute cu vederea.

Pentru a înţelege cât mai bine doctrina socială a Părinţilor secolului al IV-lea şi al V-lea trebuie să observăm că în acea perioadă statul se afla într-o decădere morală şi degradare progresivă, situaţia sa economică lăsa de dorit, iar toate acestea duceau la o criză universală în imperiu, atât în plan politic şi militar, cât şi administrativ. Situaţia socială în vestul imperiului nu era văzută la fel din punct de vedere declarativ şi aplicativ ca aceea din Est, în acest sens, istoricul şi savantul italian Arnaldo Momigliano evidenţiind unele elemente de criză constante, precum: „deprecierea cu fluctuaţii consecvente survenite între monedă şi aur; invaziile barbare şi războaiele interne, care au distrus o mare parte din bunuri şi bogăţii; povara economică a armatei, care trebuia susţinută printr-un sistem excesiv de taxe asupra activităţilor cele mai răspândite atunci (...); impozitul funciar, care îi împovăra pe ţărani şi pe micii întreprinzători independenţi” (Luigi Padovese, „Dimensiunea socială a gândirii patristice”, p. 277).

Totodată, trebuie să se ia în considerare şi faptul că imperiul avea o economie predominant agricolă, obţinând 90% din venituri din încasarea impozitelor, care îi apăsau pe ţărani şi îi lega de glie. Roger Rémond aminteşte în lucrarea „La cristi dellʹimpero romano. Da Marco Aurelio ad Agostino” că o cauză a sărăciei, mai ales în Occident, a fost şi evoluţia structurilor agricole: apare moara cu apă, iar la sfârşitul secolului al IV-lea, secerătoarea, care reduceau timpul şi mâna de lucru.

Arnaldo Momigliano observă că „lumea fugea de stat dăruindu-se Bisericii care slăbea Statul, oferindu-şi forţele mai bune Bisericii (...). Oamenii cei mai buni lucrau pentru Biserică, nu pentru Stat”. Imperiul având o situaţie economică precară, episcopii erau văzuţi ca adevăraţi lideri, garanţi ai dreptăţii, la care adesea se apela. În oraşe, episcopul era un om influent, văzut drept iubitorul săracilor sau filantropul. Epis­copul trebuia să se implice în situaţii foarte concrete, el era protectorul clasei inferioare şi aceasta, mai ales în virtutea unei moşteniri constantiniene, adică, atribuirii episcopilor Bisericii de către Constantin cel Mare a rolului de arbitru sau de judecător, în cazul în care creştinii erau implicaţi în vreun conflict.

Trecând însă peste aceste aspecte de ordin politic şi economic, observăm că încă din primul secol creştin, Sfinţii Apostoli, apoi Sfinții Părinți ai Bisericii au unit Euharistia cu filantropia, prin organizarea de agape frățești, colecte pentru nevoiași, ajutor oferit văduvelor, orfanilor, bătrânilor şi copiilor etc. Continuatori ai Sfinților Apostoli, Părinții Bisericii au extins opera filantropică și au organizat-o în in­sti­tuții. Apoi, operele şi învăţăturile sociale ale marilor Părinţi ai Bisericii din secolele IV şi V au fost modele şi imbolduri pentru societăţile europene, care au soluţionat problemele sociale inspirându-se tocmai din cultura creştină, din viaţa Bisericii şi din scrierile patristice, care pun accent pe valoarea unică a persoanei, creată de Dumnezeu după chipul Său.