Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Rugăciunea, cel mai mare privilegiu dat omului de Dumnezeu

Rugăciunea, cel mai mare privilegiu dat omului de Dumnezeu

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Theologica
Un articol de: Pr. Ştefan Sfarghie - 25 Ian, 2022

Rugăciunea îl înalţă pe om la Dumnezeu, adică la Arhetipul său, şi îl împlineşte ca persoană. Rugăciunea este deodată cel mai mare privilegiu dat omului de către Dumnezeu, şi o chemare a noastră la dialog cu El, fiindcă prin rugăciune omul îşi păstrează demnitatea, valoarea şi nobleţea cu care a fost înzestrat şi încununat dintru început. Pentru a simţi însă rugăciunea ca pe un privilegiu, omul trebuie să aibă, pe de o parte, o maturitate duhovnicească pe potrivă, iar pe de altă parte, râvnă dumnezeiască, întrucât roadele rugăciunii adevărate se dobândesc printr-o voinţă puternică, hotărâtoare, a celui ce se roagă, unită cu harul dumnezeiesc.

În schimb, trândăvirea pe care dorim să o izgonească de la noi Iisus Hristos Mântuitorul (Icosul 9 din Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos ) şi imaturitatea spirituală nu-l lasă pe om să trăiască, să simtă şi să preţuiască rugăciunea aşa cum ar trebui. Şi aşa, din cel mai mare privilegiu dat omului de către Creatorul său, rugăciunea devine pentru mulţi o îndatorire grea, aproape imposibil de practicat şi foarte, foarte apăsătoare. „Pe cei începători legea rugăciunii îi apasă ca un stăpân aspru; dar celor înaintaţi ea le este ca dragostea, care împinge pe un flămând la ospăţ bogat” (Ilie Presbiterul, Culegere din sentinţele înţelepţilor 107, Filocalia, vol. 4, p. 339).

Şi pentru că este socotită aşa, adică îndatorire şi nu privilegiu, în mintea omului se nasc şi unele întrebări precum: Ce valoare are rugăciunea? De ce să Îi adresez lui Dumnezeu o cerere, de vreme ce El este Atotştiutor şi cunoaşte deja nevoile mele? „...că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă, mai îna­inte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6, 8). De ce să Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darurile primite sau la ce foloseşte slăvirea numelui Său de vreme ce Dumnezeu nu are nevoie de toate acestea? Nu Dumnezeu are trebuinţă de rugăciunea omului, omul în schimb are nevoie de rugăciune!

În acest sens, spunem că rugăciunea valorifică oferta lui Dumnezeu adresată omului referitoare la mântuire. Îl înalţă pe om la Dumnezeu, îl face vas primitor al harului şi al milostivirii Sale. Căci precum cel care s-a împotmolit cu maşina în noroi, cu ajutorul unei funii legate de un copac, nu mută copacul la sine însuşi, ci maşina o mută spre copac şi astfel se eliberează din înţepenirea sa, tot astfel este şi cu cel care se roagă. Nu-L coboară pe Dumnezeu „Care pretutindeni este”, ci se înalţă pe sine însuşi către El. În acest fel se întrepătrund tainic viaţa dumnezeiască cu cea omenească, deoarece prin rugăciune sufletul omului nu mai poate fi atins de nimic vătămător. „Când sufletul, odihnindu-se de cele din afară, se uneşte cu rugăciunea, atunci aceea, înconjurându-l ca o flacără, îl face întreg arzător, aşa cum face focul fierul. Sufletul este acelaşi, dar nu mai poate fi atins de atingerile din afară, cum nu poate fi nici fierul arzător” (Ilie Presbiterul, Culegere din sentinţele înţelepţilor 105).

După cum ochii trupeşti nu ar putea distinge sau vedea nimic din cele ce există în lipsa totală a luminii venite de la soare, tot astfel şi ochii sufletului ar fi cuprinşi de orbire în lipsa rugăciunii. Pentru că prin ea omul se face părtaş vieţii dumnezeieşti şi îşi orientează corect existenţa. Însă, dacă mintea nu s-a dezlipit de toate ale simţurilor, nu se poate sui la înălţime şi nici nu poate să-şi cunoască demnitatea sau vrednicia sa. „Nu poate dobândi prietenie faţă de rugăciune cel ce nu s-a lepădat de toată materia, afară de viaţă şi de acoperământ (1 Timotei 6, 8). Ieşi afară din toate celelalte, cel ce vrei să fii numai cu mintea” (Ilie Presbiterul, Culegere din sentinţele înţelepţilor 93).

În tradiţia patristică există trei moduri distincte de rugăciune. Primul se caracterizează prin imaginaţie sau închipuire, al doilea prin înţelegerea cu mintea, iar al treilea prin contemplarea lui Dumnezeu. Dintre aceste trei moduri de rugăciune, cel mai corect şi bun este ultimul, însă şi primele două sunt folositoare (pentru o perioadă limitată de timp), deoarece ele sunt premergătoare şi pregătitoare în vederea dobândirii rugăciunii curate.

Pentru a produce roade, este nevoie ca rugăciunea să fie împletită cu smerita-cugetare şi cu încrederea în Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul subliniază faptul că modul de a cugeta al copilului, simplitatea şi încrederea sa în părinţi trebuie să caracterizeze rugăciunea credinciosului pe care o face înaintea lui Dumnezeu. „Când vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o furnică şi ca cele ce se târăsc pe pământ şi ca un vierme şi ca un prunc care se bâlbâie. Şi nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoştinţă, ci apropie-te de Dumnezeu şi umblă înaintea Lui cu cuget de prunc, ca să te învredniceşti de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinţi spre fiii lor încă prunci” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 19, Filocalia, Vol. 10). Şi pentru că rugăciunea este un privilegiu pentru om, să ne comportăm ca nişte fii iubiţi ai Tatălui ceresc, ca nu cumva supărându-L să pierdem harul şi odată cu acesta şi darul.