Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Sfântul Calist Angelicoudes despre vrăjmășia gândurilor

Sfântul Calist Angelicoudes despre vrăjmășia gândurilor

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 20 Feb, 2020

Ce este liniștea în viața duhovnicească? Un răgaz înaintea furtunii care se apropie. Atacul gândurilor necurate care ne ame­nință integritatea interioară, încercările la care suntem supuși din partea celorlalți în exterior, propriile noastre impulsuri și dorințe care ne influențează negativ viața - toate acestea, cumu­late, alcătuiesc avantajele de care demonii dispun în lupta împotriva noastră. 

Din multe puncte de vedere, demonii sunt ne­pu­tincioși. Sunt învinși de smerenie, de rugăciunea inimii, de semnul crucii, însă continuă, perseverenți, să ne atace. Satana este versatil, experiența dobândită în atâtea milenii i-a dat posibilitatea de a observa și a aprofunda căile prin care ființa omenească poate fi amăgită cu ușurință. Un mare avantaj pe care demonii îl au față de începătorii în viața duhovnicească constă în neputința acestora din urmă de a înțelege că totul pornește de la gânduri. Atât timp cât ai gânduri multe, fie bune, fie rele, ești o pradă ușoară pentru cel viclean. Omul duhovnicesc trebuie să se lepede de propriile gânduri, dacă dorește să dobândească o apreciere corectă a lor. Viclenia satanei nu constă doar în gândurile necurate pe care le sădește în mintea noastră. El știe că, atât timp cât mintea omului este dispusă să dialogheze cu gândurile, și el își poate amesteca propriile sugestii printre acestea. De multe ori, gândurile rele se deghizează în gânduri bune. De exemplu, ești îndemnat să faci o faptă bună atunci când rostești rugăciunea inimii. Ce credem noi este că gândul a venit automat de la Dumnezeu, ce nu știm este că, prin urmărirea acestuia fără discernământ, ne-am pierdut rugăciunea. Fapta bună putea aștepta să fie împlinită și după terminarea canonului de rugăciune. Și, dacă vom cerceta mai cu atenție parcursul „faptei bune”, ne vom da seama că ne simțim tulburați la încheierea ei. Nici un lucru bun nu este bun dacă este împlinit într-un moment nepotrivit. Sfântul Calist Angelicoudes observa: „Ia aminte la tine, așadar, printr-un cuget atent și priveghetor și predat rugăciunii. Căci diavolul este o fiară cu multe chipuri, fără milă și întunecat, având multă furie împotriva noastră, căutând pururea, în orice chip, pierzania noastră fie în somn, fie în privegheri, în postiri sau în mâncări, sau în băuturi, în îmbrăcăminte sau încălțări, dacă vorbești sau dacă taci. Atacă prin sărăcie, se ascunde în dorința de a agonisi. Uneltește împotriva postului, ne dușmănește prin împărtășirea de hrană” (Sf. Calist Angelicoudes, „Cuvântul al XVI-lea. Despre războiul înțelegător și despre sfânta isihie care-i urmează”, în: Trei tratate isihaste, trad. și note de Laura Enache, Iași, Ed. Doxologia, 2012, p. 172).

Perseverența diabolică

Un vechi dicton latin ne spune: „Errare humanum est, perseverare diabolicum”: A greși este omenesc, dar a persevera (în gre­șeli) este diabolic. Demonii dau dovadă de multă perseverență în războiul împotriva noastră și, prin urmare, suntem datori, la rândul nostru, să păstrăm con­­secvența căii alese. Iar calea cea mai simplă este aceea de a nu depăși granițele liniștirii noastre sufletești. Sfântul Calist Angelicoudes remarca scopul ascuns al diavolului: „Să întineze îndrăznirea la rugăciune, să tulbure liniștea, iată ce voiește. Pe cei care își ridică mintea în contemplare, încearcă să-i ducă în înșelare, pe cei care se înjosesc pe ei înșiși prin smerenie, îndată încearcă să îi calce în picioare” („Cuvântul al XVI-lea...”, în: Trei tratate isihaste, p. 172). „Tulburarea liniștii” - iată semnul esen­țial al războiului demonic împotriva omului. Indiferent de gândurile care-ți vin, indiferent de faptele rele pe care ajungi să le săvârșești, trebuie să-ți păstrezi stăpânirea de sine, să stăruiești în meșteșugul liniștirii, să nu te îndepărtezi de la rugăciune și să nu-ți pierzi nădejdea în Dumnezeu. Pentru că demonii vor încerca în fel și chip să te îndepărteze de la lucrările bineplăcute lui Dumnezeu. „Și ce nu încearcă, ce nu pune la cale? Atacându-ne prin toate ale noastre, când nu îi este cu putință să ne atace prin cele exterioare, fiindcă petrecem în liniște, în chilie, se sârguiește să își verse pe nesimțite propriul lui întuneric în toate acțiunile noastre, fie de-a dreapta, fie de-a stânga, ceea ce îl face un dușman cumplit și de temut. Așadar, ia aminte la tine!” („Cuvântul al XVI-lea...”, în: Trei tratate isihaste, p. 172).

Rugăciune, asceză, discernământ

Acestea sunt cele trei elemente esențiale și de mare ajutor în lupta cu cel rău. În primul rând, rugăciunea. Fără un canon de rugăciune ales cu pricepere împreună cu părintele duhovnic, devenim neputincioși în fața atacurilor demonice. Rugăciunea curăță și fortifică mintea și inima noastră, în special rugăciunea minții („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”). La sprijinul neprețuit al rugăciunii trebuie adăugate și postul, milosteniile, faptele bune în general. Cel care spune că se roagă și că atât este suficient se înșală singur. Dacă nu ești vreun pustnic care trăiește în singurătate, trebuie să iei aminte și la neputințele celor din jur și să încerci să-i ajuți. „Trebuie să Îl chemăm în ajutor pe Domnul nostru Iisus Hristos din toată inima și cu încordare, dar nu trebuie neglijată nici lucrarea practică, ca și cum numai prin rugăciune l-am pune pe fugă pe vrăjmașul, nu așa. Căci unora ca aceștia Dumnezeu nu obișnuiește să le dea ajutor (s.n.). Iarăși cel ce se nevoiește prin asceza practică în orice chip, purtând lupta cu aten­ție și cu priveghere să nu cadă în extrema opusă și încrezându-se numai în asceza practică, să neglijeze rugăciunea” („Cuvântul al XVI-lea...”, în: Trei tratate isihaste, p. 173).

Din lucrarea smerită a rugăciunii și a ascezei se naște discernământul, virtutea cea mai de preț a creștinismului. Această virtute se împarte în două trepte: discernământul natural și darul străvederii. Toți oamenii au, prin firea lor, discernământul natural. Acest fapt este înscris în natura omenească pentru că Dumnezeu nu a dorit să ne lase neputincioși în a deosebi binele de rău. Darul străvederii însă este o harismă duhovnicească de care se învrednicesc puțini oameni, și anume doar cei care au dobândit curăția inimii lor. Acest dar le oferă posibilitatea de a vedea toată alcătuirea spirituală a oamenilor până la cele mai mici gânduri din mintea lor. „Acest duh [al străvederii] este dat fie unora care nu au contribuit câtuși de puțin, pe cât se pare, și atunci se numește har, fie unora care au înaintat puțin sau foarte mult în această vrednicie, și atunci este numit dar. În orice caz, tuturor celor ce se împărtășesc de acest duh li se dă cea mai clară conștiință a venirii Duhului, contemplat în chip vădit în tainița inimii și izvorând pururea de acolo celor desăvârșiți” („Cuvântul al V-lea. Despre Duhul Sfânt și despre cum lucrează în cei credincioși”, în: Trei tratate isihaste, pp. 193-194).

Prin aceste trei virtuți, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, putem birui în războiul cu cel rău pe care, deși nu ni-l dorim, suntem siliți să-l suferim pentru a dobândi experiență, smerenie și viața cea veșnică.