Singurătate și izolare

Cu toții avem nevoie de momente de însingurare, dar nimeni nu are nevoie de izolare. Însingurarea înseamnă reculegere, rugăciune aprinsă, redescoperirea propriilor profunzimi spirituale. Izolarea se naște din dispreț și ură, din frică și angoasă, din lipsa de încredere în oameni și în Dumnezeu, Cel ce guvernează toate. De aceea, mai aproape de orice om sunt cei însingurați, chiar de nu rostesc un cuvânt ani buni, și mai departe de orice om sunt cei izolați, chiar dacă se întâlnesc cu oameni clipă de clipă. Între cel însingurat și lume este puntea iubirii, între cel izolat și lume se află abisul înfricoșător al urii. Însinguratul este înger nevăzut, izolatul este asemenea demonilor care sălășluiesc în pustie. Când te izolezi, cauți propriul confort, când cauți singurătatea, Îl dorești, de fapt, pe Dumnezeu.

Pe vremea când împăratul Tiberiu conducea Imperiul Roman și Seianus, prefectul gărzii pretoriene, ținea, de fapt, frâiele puterii, trăia un om bogat pe nume Vatia. Între anii 26 și 31 d.Hr. când Seianus a ținut puterea doar în propriile mâini și a ucis, fără nici un regret, mai mulți oameni importanți, Vatia a renun­țat la orice oficiu public și s-a retras într-o casă izolată aflată la marginea Romei. A stat ascuns acolo până la sfârșitul vieții sale. Toți oamenii aveau o părere bună despre gestul lui. Vedeau în retragerea lui Vatia o dovadă de distincție, de curaj, de îndrăgire a lucrurilor importante, de renunțare la cele trecătoare ale vieții. Toți, mai puțin unul singur, filozoful Seneca. De fiecare dată când Seneca trecea pe lângă casa lui Vatia, șoptea o singură propo­ziție: „Aici zace îngropat Vatia”. Anii au trecut, Seianus a fost executat de Tiberiu, Seneca a ajuns un mare om politic, dar Vatia nu a mai ieșit din vizuina lui...

Într-o evocare plină de farmec a vieții unui pustnic, părintele Teoclit Dionisiatul descria conflictul interior prin care acest om rămas necunoscut după nume a trecut îna­inte de a alege calea singurătății. O singurătate în doi, desigur, alături de Dumnezeu. Pe când trăia încă în lume, avea posibilitatea de a se căsători, de a duce o viață îmbelșugată, de a găsi o funcție înaltă, dar sufletul său era sfâșiat de o alegere pe care nimeni din cei din jur nu o putea întrezări. Omul înseta după o viață de pustnic, de retragere desăvârșită cu și pentru Dumnezeu. În el se zbăteau două lumi, atât de contrare una alteia, atât de puțin asemănătoare: viața în lume și viața în singurătate. În cele din urmă, dragostea de pustie a biruit... Însă pustnicul nostru nu a plecat să caute o izolare precum senatorul Vatia, ci singurătatea față de lume care-i deschidea orizontul spre cunoașterea și iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu, Cel mai presus de lume.

Mulți am ajuns să trăim astăzi precum Vatia. Fugim de responsabilitate, de viața socială, de comunicarea cu cei din jur. Ne înmormântăm în casa primită moștenire de la părinți, în amintirea unui trecut poate bogat, dar care nu se mai reflectă în realitatea prezentă, în tot felul de nimicuri care au ajuns să ocupe prea mult din viața noastră. Nu mai putem astfel să deosebim imaginația de realitate, nici trăirea reală de cea visată. Trăim asemenea strigoilor, ne purtăm ca niște umbre care fug la adăpostul întunericului, ne înrobim izolării în fel și chip, crezând că astfel ne vom găsi împlinirea. Ne găsim doar un mormânt înainte de cel în care ne vom sălășlui mai devreme sau mai târziu trupurile. Un mormânt sufletesc. O carcasă în care zăcem până când moartea ne va adormi definitiv conștiința obosită de prea mult întuneric. Izolarea tot mai amplă a oamenilor nu a fost o conse­cință a pandemiei sau a dorinței de a lucra de acasă. Acestea au fost doar pretextele. Însă acum pretextele au luat locul vieții, iar moartea sufletească a luat locul amenințării. Izolat, omul poate doar să moară, nicidecum să trăiască sau să se avânte către Dumnezeu. Izolat, își așteaptă sfârșitul obștesc, țărâna care să-i dezbrace trupul de o odihnă obositoare ca un travaliu fără sfârșit.

În schimb, cei care se însingurează se deosebesc de cei care se izolează precum cerul de pământ. Cel însingurat rămâne astfel și în mijlocul mulțimilor, pentru că își concentrează atenția asupra lui Dumnezeu, nu asupra milioanelor de griji și gânduri ale oamenilor. Când vorbește cu oamenii, el vor­bește de fapt tot cu Dumnezeu, pentru că vede purtarea Lui de grijă în fiecare persoană pe care o întâl­nește. Și chiar dacă acest om însingurat ar rămâne patruzeci de ani pe o insulă pustie, la vederea oamenilor nu ar fugi ca o sălbăticiune, ci s-ar apropia cu un zâmbet cald și i-ar întreba ce fac... Ceea ce nu se poate spune despre cel izolat, care și după trei zile de stat în casă ajunge să se răstească și să îi acopere pe cei din jur de injurii și reproșuri fără limită.

Cu toții avem nevoie de momente de însingurare, dar nimeni nu are nevoie de izolare. Însingurarea înseamnă reculegere, rugăciune aprinsă, redescoperirea propriilor profunzimi spirituale. Izolarea se naște din dispreț și ură, din frică și angoasă, din lipsa de încredere în oameni și în Dumnezeu, Cel ce guvernează toate. De aceea, mai aproape de orice om sunt cei însingurați, chiar de nu rostesc un cuvânt ani buni, și mai departe de orice om sunt cei izolați, chiar dacă se întâlnesc cu oameni clipă de clipă. Între cel însingurat și lume este puntea iubirii, între cel izolat și lume se află abisul înfricoșător al urii. Însinguratul este înger nevăzut, izolatul este asemenea demonilor care sălășluiesc în pustie.

Când te izolezi, cauți propriul confort, când cauți singurătatea, Îl dorești, de fapt, pe Dumnezeu.