Treptele filocalice ale nevoinţei duhovniceşti

Filocalia este o colecţie de scrieri ale Sfinţilor ­Părinţi care ne arată cum să ne desăvârşim duhovniceşte. Între aceste scrieri este şi celebrul tratat ascetic Scara al Sfântului Cuvios Ioan ­Sinaitul. Această lucrare, fundamentală pentru viaţa monahală ortodoxă, este vederea sub forma unei scări a desăvârşirii spirituale la care se ajunge urcând pe treptele ­filocalice ale nevoinţei duhovniceşti. Ea este ­totodată şi cea mai importantă lectură patristică din vremea postului ce ne pregăteşte pentru ­bucuria pascală. Datorită importanţei acestui tratat ascetic, duminica a patra a Postului Mare este ­dedicată Sfântului Cuvios Ioan Scărarul: Pomenirea lui se săvârşeşte la 30 martie. Dar se prăznuieşte şi azi, poate din pricină că de la începutul sfântului post de patruzeci de zile începe în chip obişnuit să se citească în sfintele mănăstiri Scara cuvintelor lui („Sinaxar, duminica a patra a ­Postului Mare”).

Sfântul Cuvios Ioan Scărarul este cinstit în această duminică pentru că este „dascăl al pocăinţei”, după cum arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: „El se numeşte Scărarul pentru că a scris o carte deosebită pe care a intitulat-o Scara virtuţilor sau Scara paradisului prin care ne arată cum, prin lepădarea de patimi şi dobândirea virtuţilor, oamenii urcă duhovniceşte, spre învierea sufletului şi spre întâlnirea cu Hristos Cel răstignit şi înviat, adică prin comuniunea cu Dumnezeu ei dobândesc Raiul sau Paradisul” (Foame şi sete după Dumnezeu - înţelesul şi folosul postului, pag. 163).

Autorul acestei lucrări duhovniceşti a trăit la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea şi s-a nevoit la o mănăstire din muntele Sinai. În introducerea la volumul IX al Filocaliei, părintele Dumitru Stăniloae ne spune despre Sfântul Cuvios Ioan Scărarul că s-a născut „înainte de anul 579 şi a trăit până în jurul anului 649. A fost deci contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul”. Iar din Sinaxar aflăm că a trăit 80 de ani şi „tot drumul vieţii sale a fost o rugăciune neîntreruptă şi o neasemănată dragoste către Dumnezeu. Trăind prin toate aceste fapte mari în chip bineplăcut lui Dumnezeu, scriind ­Scara, alcătuind cuvinte de învăţătură pline de folos sufletesc”.

Lumina harului îți descoperă patimile sufletului

El a primit o educaţie solidă, iar pentru cunoştinţele sale a dobândit mai târziu numele de Ioan Scolasticul. La vârsta de 16 ani a intrat în obştea mănăstirii din muntele Sinai, înfiinţată între anii 548 și 565, având susţinerea împăratului bizantin Justinian cel Mare şi a urmaşilor săi. Deci, atunci când a intrat Sfântul Ioan în această obşte monahală, ea nu avea mai mult de jumătate de ­secol de existenţă, însă deja era considerată una dintre cele mai importante vetre monahale din lumea creştină. Pentru că s-a ­nevoit ca monah aici este numit şi Ioan Sinaitul.

În mănăstirea din muntele ­Sinai l-a avut ca părinte duhovnicesc pe bătrânul Martirie, timp de 19 ani. După moartea lui, Cuviosul Ioan se retrage „într-un loc izolat, numit Thola, la cinci mile de mănăstire, unde s-a închinat vieţii de linişte vreme de patruzeci de ani. Spre sfârşitul vieţii a fost rugat să primească postul de egumen al Mănăstirii Sinai. În timpul cât conducea şi îndruma monahii din mănăstire pe calea desăvârşirii, a alcătuit scrierea Scara, la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Raith, aflată la 60 de mile de Mănăstirea Sinai... Ioan de Raith i-a cerut lui Ioan Scărarul să dea monahilor o regulă scrisă, după care vieţuind să urce spre cer ca pe o scară asemenea celei văzute de Patriarhul Iacov în vis. Dar autorul Scării, descriind ­urcuşul ca trecând prin 30 de trepte, s-a gândit cu deosebire la cei 30 de ani de viaţă a Mântuitorului dinainte de începerea activităţii publice. De aceea, ea e împărţită în 30 de Cuvinte” (Filocalia, ­volumul 9 , pag. 8).

Aceste capitole sunt 30 de trepte care reprezintă etapele urcuşului duhovnicesc al creştinului spre desăvârşire. Fiecare treaptă corespunde unei patimi cu care trebuie să lupte creştinul pentru a ajunge la desăvârşire. Lupta cu aceste patimi o facem prin intermediul virtuţilor care trebuie ­cultivate în viaţa noastră duhovnicească prin asceză şi rugăciune. Pe ultimele trepte ale Scării găsim cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea. Ele sunt esenţa trăirii spirituale a creştinului şi îl duc la bucuria ­vieţii veşnice.

Iubirea, ultima și cea mai de sus treaptă

Prin toate sfaturile duhovniceşti pe care le primeşte de la ­Cuviosul Ioan, creştinul care citeşte tratatul său ascetic înţelege că „Scara reprezintă o lume situată la celălalt pol al mentalităţii contemporane”, după cum scrie părintele arhimandrit Benedict Ghiuş. Tot el arată că „lumea ­Scării reprezintă o mentalitate de poticnire, tulburătoare, incomodă şi plină de enigme, o lume greu de înţeles în anumite privinţe, chiar şi pentru creştinul laic din zilele noastre”. Şi acestea pentru că „o singură transfigurare pasionează Scara cu adevărat: inexprimabila transfigurare a omului şi creaţiei prin lumina cuvântului dumnezeiesc, prin puterea dezbrăcării maxime de patimile demonicului egoism, prin sacrificiu şi slujirea dragostei de Dumnezeu şi de oameni, prin chemarea energiilor şi harismelor Duhului Sfânt al Mântuitorului Hristos, Duhul dumnezeiesc călăuzitor pe drumul vieţii, anticipând încă de pe acum marea transfigurare a învierii universale ce va să fie” (Arhimandrit Benedict Ghiuş, Însemnări pentru Scară, în Sfântul Ioan Scărarul, Scara, pp. 9-10).

Redactarea acestui manual duhovnicesc ne arată că autorul este cel care ne prezintă modul cum a parcurs el acest urcuş duhovnicesc pe care l-a denumit „Scara dumnezeiescului urcuş” şi despre care în Filocalia, volumul 9, scrie: „Cartea de faţă arată în chip limpede cea mai bună cale celor care voiesc să-şi înscrie numele în cartea vieţii”. Adică a celor care vor să se mântuiască şi să ajungă la sfinţenie, urmând exemplul ascetic al Sfântului Ioan Scărarul. El este „modelul monahului şi al ştiinţei duhovniceşti în care suntem iniţiaţi în timpul Postului Mare de cateheza imnologică, de regulile postului” şi de rânduiala slujbelor, după cum arată ieromonahul atonit Makarios Simonopetritul în Triodul explicat.

Pentru importanţa duhovnicească a cărţii Scara în viaţa creştinului, fie el monah sau mirean, părţi din ea sunt citite la sfintele slujbe în timpul Postului Mare. Aceste lecturi se fac în mediul monahal şi sunt de folos pe treptele desăvârşirii ascetice a celor care au ales viaţa călugărească. Mai ales pentru ei, Sfântul Cuvios Ioan Scărarul este un model ascetic, de aceea Triodul mărturiseşte că în această duminică „mulţimea călugărilor se bucură şi saltă adunarea cuvioşilor şi a drepţilor; că ai luat cunună după vrednicie, împreună cu dânşii”. Şi toată Biserica îl laudă „pe îngerul cel de pe pământ şi pe omul lui Dumnezeu cel din ceruri, podoaba cea frumoasă a lumii, desfătarea bunătăţilor şi a faptelor bune, lauda sihaştrilor, pe Ioan să-l cinstim”.

Dacă un lucru făcut nu îți sporește smerenia, nu e de la Dumnezeu

Există o deznădejde din mulțimea de păcate și din povara conștiinței și a întristării de nesuportat, din pricina copleșirii sufletului de mulțimea rănilor și scufundare a lui în adâncul deznădejdii, sub greutatea acestora. Și există o deznădejde ce ni se întâmplă din mândrie și din închipuirea de sine, din pricină că socotim căderea ce ni s-a întâmplat sub demnitatea noastră. Cine ia seamă va afla în aceștia această stare: cel dintâi se predă pe sine nepăsării; cel de-al doilea nu mai are nădejde în nevoință. Amândouă sunt fără folos. Căci pe unul obișnuiește să-l tămăduiască înfrânarea și buna nădejde, iar pe-al doilea, smerenia și nejudecarea altora. Nu trebuie să ne mirăm și să ne înciudăm văzând pe unii săvârșind fapte rele și aducând pentru ele motive bune. Pentru că și pe șarpele din Rai l-a pierdut închipuirea de sine care l-a înălțat. În toate lucrurile săvârșite și în toate felurile de viețuire, fie într-o ascultare, fie în cele văzute, fie gândite, acesta să-ți fie dreptarul: dacă sunt după Dumnezeu. De pildă: dacă noi, cei începători, săvârșim vreun lucru oarecare, nu câștigăm din lucrarea lui în suflet mai multă smerenie decât cea pe care o avem, nu socotesc că-l săvârșim cu voia lui Dumnezeu, fie că e mic, fie că e mare.  (Scara Sfântului Ioan de Sinai)