„Viața ta va fi răstignită înaintea ochilor tăi și nu îi vei da crezare”

Deuteronomul („a doua Lege”, în limba greacă) este ultima carte a Pentateuhului, colecția formată din primele cinci cărți ale Vechiului Testament şi care ilustrează învățătura pe care Dumnezeu o face cunoscută omenirii prin intermediul poporului Său, Israel. În esență, Cartea Deuteronomului rezumă întreg Pentateuhul, prezentându-se drept ultima cuvântare pe care Sfântul Proroc Moise o rostește, în șesurile Moabului, înainte ca poporul Israel să intre în pământul făgăduit de Domnul strămoșilor săi.

În același timp, Deuteronomul reprezintă, într-o formă condensată, actul Legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu poporul Său. În lumea antică, ideea de legământ nu sugera o simplă înțe­le­gere sau un contract încheiat între două părți egale. Dimpotrivă, în textul biblic, legământul constituie un concept inspirat din tratatele de suzeranitate încheiate în Orientul antic. Spre exemplu, un rege devenit stăpân al unui teritoriu încheie un asemenea tratat cu noii săi vasali. Legământul specifică identitatea regelui, prezintă faptele sale mărețe, în special cele realizate în favoarea noilor săi supuși, și definește responsa­bilitățile pe care aceștia și le asumă în vederea menținerii unei relații pașnice și prospere cu noul lor conducător. Respectarea sau nerespectarea legământului atrage asupra vasalilor consecințe pozitive sau negative.

În narațiunea din Pentateuh, Domnul încheie un astfel de legământ cu fiii lui Israel. Adunați la poalele Muntelui Sinai, aceștia acceptă cu entuziasm condițiile Legământului (Ieșirea 24, 7), jurând credință Domnului și devenind poporul Său. Cartea Deuteronomului urmează întocmai tiparul încheierii acestui Legământ, prezentând israeliților voia lui Dumnezeu concretizată în poruncile oferite noilor Săi supuși, după eliberarea lor din robia Egiptului. Capitolul 28 din Deuteronom prezintă consecințele supunerii și ale nesupunerii poporului față de poruncile Domnului. Consecințele pozitive sunt zugrăvite drept binecuvântări revărsate de Dumnezeu asupra isra­eliților, în timp ce con­­se­cin­țele negative reprezintă blesteme aduse de păcatele prin care fiii lui Israel încalcă prevederile Legământului.

Înţelesuri profetice

Blestemele enumerate aici sunt prezentate într-un limbaj dur, dar trebuie să înțelegem că ele constituie consecințe ale păcatului. Păcatul este mult mai mult decât încălcarea unei reguli. În Scriptură, cel mai adesea păcatul este văzut ca o boală contagioasă care se răspândește cu repeziciune și care întinează persoanele umane și întreaga creație, având efecte materiale și spirituale nefaste. Printre blestemele enumerate în Deuteronom 28 se numără și căderea în robie a fiilor lui Israel, fiind anticipată, astfel, captivitatea babiloniană. Starea umilă de robie va fi însoțită și de o spaimă perpetuă și o neliniște chinuitoare.

În acest context, Biblia Sinodală traduce astfel versetul 66: „Viața ta va fi mereu în primejdie înaintea ochilor tăi; vei tremura ziua și noaptea și nu vei fi sigur de viața ta”. Cu toate acestea, Ediția jubiliară a Bibliei, care folosește textul Septuagintei, oferă o traducere mai literală și, în același timp, mai sugestivă: „Viața ta va fi spânzurată înaintea ochilor tăi și te vei teme ziua și noaptea, și vieții tale nu îi vei da crezare”. Literalmente, fiilor lui Israel li se comunică faptul că își vor vedea viața suspendată înaintea lor, dar nu vor crede în ea.

Dincolo de sensul imediat al acestor cuvinte, ce ilustrează starea de angoasă în care păcătoșii se vor afla, versetul acesta are un înțeles profetic, mult mai profund. Deuteronomul 28, 66 vorbește chiar despre Mântuitorul Iisus Hristos. Pentru că nu L-au iubit pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea” lor (Deuteronom 6, 5) și fiindcă au fost nesupuși și neascultători față de poruncile Sale, asupra fiilor lui Israel cade un blestem. Poate cel mai important aspect al blestemului este acela că, atunci când Viața lor vine la ei, când Hristos vine la ei, iudeii nu Îi dau crezare. Fiii lui Israel nu Îl recunosc pe Dum­nezeul lor nici măcar atunci când El Se descoperă în toată sla­­va Sa, răstignit fiind pe Cruce ­îna­in­tea ochilor întregului popor. În conversațiile purtate cu iudeii care insistă că sunt fii ai lui Avraam și că Îl au Părinte pe Dumnezeu, Mântuitorul Însuși le reproșează că dacă ar fi fost cu adevărat fiii lui Avraam, ar fi făcut faptele lui și L-ar fi recunoscut ca Fiul lui Dumnezeu. Dorința lor de a-L ucide dezvăluie, însă, că cel pe care îl imită, adevăratul lor părinte, este diavolul care „de la început a fost ucigător de oameni” (Ioan 8, 44).

Povestea răbdării

Deseori avem impresia greșită că poporul lui Dumnezeu, Israel, păcătuiește și este dezmoș­tenit de Domnul numai după venirea Mântuitorului Hristos, pe Care iudeii Îl resping. Adevărul, însă, devine evident imediat după moartea lui Moise și intrarea în pământul făgăduinței: poporul Israel cade în păcat și încalcă Legământul cu prima ocazie, însă Dumnezeu rămâne răbdător. Răbdarea arătată fiilor lui Israel persistă mai bine de un mileniu, în ciuda tuturor păcatelor și răutăților cu care aceștia se răzvrătesc împotriva Legământului Domnului. Rezultatul răzvrătirii lor este acela că, atunci când Mântuitorul Hristos li Se arată, cei mai mulți dintre ei nu Îl recunosc. Când Domnul este răstignit, paharul fărădelegilor poporului se umple, realitate ilustrată întocmai de finalul Pildei lucrătorilor celor răi: „De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43). Așadar, restul Vechiului Testament reprezintă povestea răbdării și a îngăduinței arătate de Dumnezeu poporului Său păcătos care a ales moartea și nu viața, blestemul și nu binecuvântarea (Deuteronom 30, 19). Profeții trimiși de Dumne­zeu ­pe tot parcursul Vechiului Testament pentru a le aminti isra­e­liților de Legământul la care ei au consimțit sunt slugile pe care stăpânul viei le-a trimis lucrătorilor celor răi înainte de a-și trimite fiul.

Este esențial să înțelegem că iudeii nu s-au îndepărtat de Dumnezeu fiindcă nu au crezut în Fiul Său întrupat. Din contră, iudeii nu au crezut în Hristos fiindcă se îndepărtaseră de Dumnezeu. Când Fiul lui Dumnezeu devine Om, toți cei care Îl iubeau pe Domnul din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea lor, începând cu Fecioara Maria, Dreptul Iosif și Dreptul Simeon, Îl recunosc pe Iisus. Suntem datori să medităm la aceste cuvinte ale Scripturii și să ne întrebăm dacă nu suntem creștini doar cu numele. Apartenența la „neamul creștinesc”, așa cum poporul lui Dumnezeu este deseori numit în textele liturgice, nu ne oferă un statut special dacă nu arătăm roadele lucrării Duhului Sfânt în viața noastră. Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credința, curăția și celelalte virtuți reprezintă semnul împlinirii și al respectării Noului Legământ, statornicit prin sângele vărsat pe Cruce de Fiul lui Dumnezeu întrupat.