Aduceri aminte despre Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae

Despre Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog al secolului trecut, recent canonizat, am citit câte ceva în liceu, am aflat mai multe în timpul Facultății de Teologie Ortodoxă, l-am aprofundat la studiile de master, dar așa cum l-am cunoscut prin doamna Elena Solunca Moise, ucenica Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cofondatoare și fost redactor la revista „Academica” a Academiei Române, și acum, poate, aflată în același loc, veșnic Bun, cu Părintele Dumitru, nu am mai întâlnit. În următoarele rânduri vă voi prezenta un fragment dintr-un dialog pe care l-am avut cu ucenica Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae.

Stimată doamnă Elena ­Solunca Moise, cum l-aţi cunoscut pe Părintele ­Stăniloae şi în ce fel aţi cooperat cu dânsul în acea perioadă?

Înainte de a-l cunoaște, am fost redactor la revista „Contemporanul” și opera Părintelui Stăniloae se citea în anumite medii, chiar foarte bine, și circulau niște dactilograme ale cărților dumnealui. Așa încât, atunci când l-am cunoscut, cu prilejul alegerii dumnealui ca membru corespondent al Academiei Române, să spunem, a fost o întâlnire oficială. A fost o întâlnire de suflet, pentru că de mult voiam să-l întâlnesc. Într-un fel, eram ucenică de suflet. Eram pregătită pentru această întâlnire, iar discuția s-a legat firesc, pentru că citisem cărțile dumnealui, le înțelesesem atât cât mintea noastră poate să pătrundă. Însă ceea ce vedea că vine de la noi ca aspirație, sau că știm puțin, sau că am înțeles puțin, era completat cu asupra de măsură de iubirea dumnealui.

Și, în prezența dumnealui, chiar de la prima întâlnire, am simțit că mintea și inima tânjesc una către cealaltă. Și asta pentru că era mereu acolo. La dumnealui, iubirea era o stare de a fi, în care gândirea, vorba aceea blândă și chipul radiau atâta blândețe, încât simțeai că tot ce este bun în tine este activat. Și cu această impresie plecai pe drum și te urmărea ca o rugăciune. Cred că era rugăciune, pentru că se ruga pentru toți.

Ce roade aţi simţit în urma discuţiilor pe care le-aţi avut cu Părintele Stăniloae?

În afară de părinți și soț, darul minunat (Părintele Dumitru Stăniloaie) pe care mi l-a făcut Dumnezeu, m-a ajutat să mă redescopăr. Pentru că, v-am spus, noi mergeam la biserică, eram ucenicii părintelui Galeriu de ani buni, dar cu Părintele Stăniloae, și probabil că eu sunt o fire contemplativă, a fost ceea ce Antonie Dumitriu ar fi numit o întâlnire admirabilă. M-a ajutat să înțeleg, într-o vreme a disprețului, într-o vreme a urii, pe care încă o mai trăim, ce înseamnă iubirea divină, care este o taină despre care se cuvine mai mult să o manifestăm decât să o vorbim.

Și vorbea cu atâta drag despre țăranul român, care se ducea și își făcea rugăciunea pe câmp, care se ducea să-și vadă câmpul. Ne povestea scene din viața de la sat, din satul dumnealui, și cu episoade mai neplăcute. „Dumnezeu este iubire” și, dacă este iubire, o trăiești, n-o vorbești. O trăiești aplecându-te asupra firului de iarbă, o trăiești descoperind, dacă vreți, în cel din urmă om, partea pozitivă, o trăiești atunci când încerci să-ți iubești dușmanul, gândindu-te că o faci pentru că, de fapt, el te face să te apropii mai mult de Dumnezeu. Că, de fapt, dușmanii ne apropie mai mult de Dumnezeu. Și aceasta este o formă de iubire: să știi să-ți iubești aproapele - copilul, soțul și omul de pe stradă. Iar forma supremă (de iubire) este smerenia.

La Părintele Stăniloae aveam această stare. Smerenia este atunci când un părinte bun vede că ai căzut și că ți-ai zdrelit genunchii și că te-ai murdărit. Se apleacă, te ia cu drag, te ridică până deasupra capului și-ți mai spune: „Să crești mare!”. Aceasta este smerenia. Vedea că eram începătoare ori că, tot timpul, suntem începători, dar cu dorința de a ne ridica fără să ne dăm seama și ne făcea să spunem: „Da! Dumnezeu e în fiecare dintre noi”. Asta este iubirea pe care am învățat-o de la Părintele Stăniloae.

Cum vorbea părintele de­spre relaţia cu Dumnezeu, despre rugăciune?

Noi suntem aici ca să sfințim acest pământ. Dumnezeu ni l-a dat ca să-l sfințim. L-am întâlnit pe Părintele Stăniloae cu puțin timp înainte de a pleca la Domnul. Și noi aveam, așa, aproape un fel de salut. De la Părintele Stăniloae am învățat încrederea absolută în rugăciune. Și când ne despărțeam, zicea: „Să ne rugăm, să ne rugăm!”.

Când am fost la Fundeni (Institutul Clinic Fundeni), chiar cu o zi înainte de a pleca, îl văd în acel pat. Chipul era transfigurat, slăbise, arăta ca un sfânt bizantin coborât din icoane. Era conștient, am vorbit și asta a fost: „Să ne rugăm!”. Deci, pentru mine, testamentul, în afară de multe alte lucruri, este: „Să ne rugăm!”. Pentru că rugăciunea este mântuitoare dacă ne străduim s-o facem.

Părintele Stăniloae prin opera sa ne-a învățat cum să ne rugăm. I-a învățat pe cei care sunt obișnuiți cu lecturile filosofice, din Dogmatica, din scrierile ascetice. În scrierile ascetice avem deja un fel de program pe care îl putem urmări pas cu pas, concret. Pentru mine, Părintele Stăniloae este viu. Este încă un rugător în cer, este unul dintre cei pe care îi știm și rugăciunea cu dumnealui este o legătură, o convorbire, o împreună trăire și o împreună lucrare. Această întâlnire cu Părintele Stăniloae mă face să spun că moartea nu există. Este o „trecere”.