Ajutând pe cel bolnav Îi slujim lui Hristos

A sluji ca preot într-un spital nu este, pentru mulţi dintre absolvenţii de Teologie, un lucru uşor. Contactul cu cei suferinzi poate fi şocant dacă nu eşti suficient de puternic şi de răbdător cu tine în primul rând şi cu cei cărora le eşti pentru o zi, o săptămână sau, după caz, şi luni de zile păstor sufletesc. Părintele Mircea Marian Pintică este coordonatorul tuturor preoţilor misionari de caritate din Arhiepiscopia Bucureştilor. Deţine această funcţie din anul 2010 şi din experienţa acumulată în cei şase ani de pastoraţie în spital ne-a împărtăşit şi nouă în interviul de mai jos.

Cum aţi descrie misiunea unui preot de caritate din spital?

Nu vă pot vorbi decât din experienţa proprie. Sunt preot de caritate din iulie 2006 la Institutul de Pneumoftiziologie "Marius Nasta". Ca preot am început misiunea mea de la zero, înainte nemaiexistând alt preot în institut. La început am săvârşit slujbele în sala de mese, luând contact personal cu bolnavii şi cadrele medicale. A fost o experienţă unică în viaţa mea. Nu am ştiut prea multe despre pastoraţia din spitale, nefiind informat în cursurile de la facultate.

Pe parcurs, cu ajutorul colegilor, preoţi la alte spitale, am început să cunosc mediul diferit din spital, căci preotul care lucrează în instituţii de felul acesta trebuie să se încadreze şi să se intercaleze cu programul medical. Nu poţi săvârşi sfintele slujbe în timpul vizitei medicale, nu poţi să deranjezi actul medical. Sunt situaţii în care nu poţi folosi tămâia sau focul deschis, lumânarea, mai ales în secţiile de ATI sau unde sunt instalaţii de oxigen.

Am săvârşit multe slujbe împreună cu părinţi colegi din alte spitale, mai ales Sfânta Taină a Maslului. Preotul de caritate are un statut special acolo unde îşi desfăşoară misiunea. Este înconjurat de aparatura medicală, el stă la căpătâiul celor suferinzi… mulţi bolnavi aici îl cunosc pe Dumnezeu, aici încep să mediteze asupra vieţii, îşi dau seama cât de trecători suntem pe acest pământ. Am întâlnit cazuri de bolnavi care s-au întors spre Dumnezeu, alţii care şi-au împietrit inima şi s-au ridicat împotriva tuturor.

Prima întâlnire cu cadrele medicale şi cu bolnavii mi-a provocat o emoţie deosebită. Nu aveam experienţa spitalului, nici medicii nu avuseseră preot acolo. A trebuit să mă adaptez mediului, să rânduim slujbele în funcţie de programul medicilor.

Am pus câteva icoane în sala de mese, iar după ce ne-am cunoscut mai bine, am reuşit să construim o capelă frumoasă în curtea spitalului. Aşa a fost la început.

Alături de doctor, preotul este o prezenţă necesară în spital

Care este relaţia cu corpul medical? Cum văd medicii lucrarea preotului în spital?

Cei care lucrează în spital nu sunt indiferenţi faţă de persoana preotului. Ei au încredere în el şi îl ajută în pastoraţie. În secţia unde slujesc eu sunt foarte mulţi bolnavi cronici. E nevoie de multă delicateţe. Unii dintre ei stau perioade foarte lungi în spital, luni de zile, şi nu sunt obişnuiţi cu prezenţa zilnică a preotului acolo, pe când în spitalele unde pacienţii nu necesită internare îndelungată prezenţa preotului este zilnic obligatorie în saloane.

Cei care nu sunt foarte duşi la biserică văd în preot o persoană care anunţă moartea, neconştientizând importanţa Tainelor Spovedaniei şi Împărtăşaniei.

La început a fost foarte grea slujirea în spital, chiar deprimantă, cum este de altfel pentru toţi cei care au intrat în contact cu spitalul pe o perioadă mai lungă. Dar există o lucrare nevăzută a lui Dumnezeu care ne întăreşte, căci Hristos ne spune în Evanghelie că ajutând pe cel bolnav Îi slujim de fapt Domnului: "Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine" (Mt. 25, 35-36).

Ştim că la început bolniţele, spitalele de mai târziu, se aflau în curtea bisericii. Majoritatea preoţilor de caritate au construit din 1990 încoace capele interioare sau biserici de lemn în curtea spitalelor unde îşi desfăşoară activitatea. Aici se săvârşesc Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători şi Sfintele Taine ori de câte ori bolnavii solicită acest lucru.

Majoritatea bolilor au o cauză spirituală, din cauza păcatelor săvârşite personal sau în neam. Cei care reuşesc să fie "resuscitaţi" din punct de vedere sufletesc pot şi din punct de vedere fizic să treacă mai uşor peste boală.

Am întâlnit persoane pe care boala le deprima, dar şi oameni care nu doar că au găsit un nou sens în viaţă, ci îi şi încurajau pe cei din familiile lor spre a nu deznădăjdui. Are mare importanţă cum primim boala, cu pace şi rugăciune, senini sau cu spaimă, crispaţi. Cei credincioşi îşi aduc aminte că Hristos prin suferinţa de pe Cruce ne-a mântuit.

Satisfacţia este mare când ai putut ajuta la însănătoşirea unui om

O zi din viaţa unui preot de caritate.

După vizita medicală de dimineaţă şi raportul de gardă, preotul trece prin saloane şi rezolvă urgenţele, persoanele care sunt grav bolnave pe care le spovedeşte şi împărtăşeşte, îi cheamă pe cei deplasabili la biserică pentru slujbe şi rugăciuni.

Cel mai greu este pentru preoţii care slujesc la spitalele de urgenţă. De curând am fost la un spital de acest fel din Prahova, care prelua cazurile venite aproape din întreg judeţul, pentru că multe din spitalele din acea zonă au fost închise, încât s-au aglomerat în municipiu toate urgenţele.

Gândiţi-vă ce înseamnă să vină în decurs de jumătate de oră şapte ambulanţe cu bolnavi! Câţi medici trebuie să intre în acţiune! Iar preotul şi el trebuie să fie lângă pacienţi!

Există o uzură deosebită atât pentru medici, cât şi pentru preot.

Dar există şi bucurii în viaţa preotului de caritate. Pare de necrezut ca cineva să fie bucuros într-un loc plin de suferinţă, însă satisfacţia este mare când ai putut ajuta la însănătoşirea unui om, când, cu ajutorul lui Dumnezeu, ai reuşit să-l faci să-l descopere pe Hristos în viaţa lui…

Preotul de caritate vine astfel să completeze lucrarea preotului de parohie. S-ar mai adăuga bucuria ridicării lăcaşurilor noi de rugăciune situate în curtea spitalelor. Generaţia noastră îi reprezintă pe cei ce au construit şi ridică lăcaşuri de rugăciune în incinta spitalelor. S-a creat deja o tradiţie a preoţilor de caritate şi o experienţă. Sunt aproape 20 de ani de pastoraţie în spital care se cere îmbogăţită şi aprofundată.

Cum aţi simţit ajutorul pe care Patriarhia Română, implicit Arhiepiscopia Bucureştilor, îl acordă preoţilor de caritate din spital?

Părintele Patriarh Daniel a înfiinţat cercurile pastoral-misionare ale preoţilor de caritate. S-a mediatizat situaţia preoţilor din spital în presa scrisă, radio şi tv, pentru că despre noi nu ştiau decât cei care fuseseră în spital şi familiile lor. Patriarhia Română sprijină pastoraţia din spitale, iar preoţilor slujitori în aceste instituţii li se acordă o atenţie deosebită. Astfel, de curând, din 27 de preoţi de caritate din cadrul Arhiepiscopiei Bucureştilor, 14 slujitori au fost hirotesiţi ca iconomi sau iconomi stavrofori de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române. Toţi preoţii de caritate au primit reverende, suprareverende şi fesuri preoţeşti.

Care este numărul preoţilor de caritate slujitori în spitale din Arhiepiscopia Bucureştilor?

Sunt 48 de posturi de preoţi de caritate în Bucureşti, 11 în judeţul Prahova, dacă vorbim numai despre cei care slujesc pe lângă spitale. În total, numărul tuturor preoţilor de caritate din arhiepiscopie se ridică la 144.

Majoritatea slujesc la biserici sau capele, dar se fac demersuri pentru construirea de noi lăcaşuri acolo unde este nevoie. Lunar, preoţii de caritate din spital se adună la conferinţele pastoral-misionare în cadrul Cercului pastoral "Comunicare şi comuniune", care a ajuns la ediţia a XXI-a. Necesitatea acestui cerc pastoral este evidentă, dacă stăm să ne gândim la experienţa pe care o pot împărtăşi unii slujitori celor mai tineri, cazurile speciale de pastoraţie. Totodată, aici avem ocazia întâlnirii cu invitaţi importanţi, medici, psihologi, profesori universitari care ajută prin cuvântul lor la lărgirea orizontului cunoştinţelor preoţilor de caritate.

Prezenţa preotului de caritate a devenit un fapt necesar, deoarece el vine să umple un gol de asistenţă religioasă lăsat după anii comunismului în această instituţie. Unii medici mărturisesc că dacă ei nu au avut timp să ajungă la biserică, Dumnezeu, prin preotul de caritate, a trimis biserica la ei. De când preotul a început să fie prezent în mijlocul lor, atitudinea lor s-a schimbat şi au început să ajute chiar la ridicarea capelelor sau bisericilor de spital. Fiecare slujitor are un grup de medici mai apropiaţi de el, mai înduhovniciţi, care îl sprijină în misiunea lui de alinare a suferinţei şi de tămăduire interioară a bolnavilor.