Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Așezăminte și ctitori de altădată - Domnița Bălașa și soțul său

Așezăminte și ctitori de altădată - Domnița Bălașa și soțul său

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 18 Iul, 2020

Istoria îndelungată a neamului românesc pe acest pământ este ­adeseori păstrată în hrisoave colbuite de vreme ori în zidirile datorate râvnei și simțirii pioase a unor ­ctitori care, în acest mod, au căutat să ­lase o urmă a trecerii lor prin timp. Ctitoriile lor - biserici, spitale, școli - au toate un numitor comun, aceeași sursă de inspirație - spiritul creștin, învățătura Mântuitorului Hristos. Ele sunt în egală măsură acte ­filantropice, declarații de credință și dragoste față de Dumnezeu și ­semeni, dar și o afirmare a aparte­nenței la elita vremii.

În 1693, în  numeroasa familie a Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și a soției sale, Doamna Marica, se năștea cea de-a șasea fată, Bălașa Brâncoveanu. Aceasta s-a bucurat de o copilărie liniștită și frumoasă într-o țară care tocmai traversa o epocă de pace și belșug sub domnia înțeleaptă a părintelui său. 

O tragedie valahă 

Așa cum era obiceiul vremii, adică de foarte tânără, la numai 15 ani, Bălașa Brâncoveanu, în ­ziua de 26 octombrie 1708, s-a căsătorit cu Manolache Lambrino, fiul unui înalt funcționar al ­Patriarhiei din Constantinopol. Domnitorul i-a dăruit ca zestre fiicei sale, pe lângă moșii și alte bunuri, și o pereche de case ridicate în apropierea Curții Domnești. Bălașa și Manolache au avut un singur copil, o fată care însă a murit la o vârstă fragedă, iar împrejurarea aceasta că nu au mai avut copii avea să se reflecte în acțiunile lor ulterioare. 

În vara anului 1714, Bălașa și soțul său au plecat într-o călătorie la Constantinopol pentru a o aduce în țară pe fata lui Antioh ­Cantemir, care era viitoarea logodnică a unuia dintre frații săi, și anume Radu Brâncoveanu. ­Însă călătoria nu avea să fie una de bun augur pentru că sultanul a decis mazilirea și uciderea lui Constantin Brâncoveanu. Din ­ordinul sultanului Ahmed al ­III-lea, Bălașa a fost arestată și închisă la închisoarea femeilor, unde a fost torturată zile în șir să spună unde își ascunsese tatăl ei averea. În ziua de 15 august, alături de mama sa Marica, și ea devenită prizonieră la turci, Domnița Bălașa avea să asiste la martiriul tatălui și al fraților săi, când cu demnitate domnitorul Constantin Brâncoveanu refuză să-și renege credința, iar fiii săi îi urmează pilda. Gestul Brâncovenilor care își puteau salva ușor viața, doar trecând la credința mahomedană, a trezit admirația contemporanilor pentru tăria cu care au ales să nu abjure credința strămoșească și iubirea față de neamul său.

Revenind la supraviețuitorii din familia Brâncoveanu, soția și fiica domnitorului după încă șase luni de închisoare aveau să ­plătească o răscumpărare pentru a ieși din temniţă și a fi trimise în exil la Kutias, în Caucaz. Abia în 1716, Doamna Marica și Domnița Bălașa revin în țară ca semn al bunăvoinței sultanului și cu sprijinul noului domnitor, fanariotul Nicolae Mavrocordat. Prin grija acestuia din urmă, familia își recapătă o parte din avere, însă din acest moment viața Bălașei se schimbă. Soțul său, Manolache Lambrino, reintră în viața publică și supraveghează ca mare ispravnic ridicarea ­Mănăstirii Văcărești, experiență care avea să-i fie utilă atunci când împreună cu soția sa, la rândul lor, aveau să devină ctitori ai unei biserici.

Timpul zidirilor: ,,… luat-am pre Dumnezeu într-ajutor”

Pe măsură ce înaintează în vârstă, cei doi soți realizează că întreaga lor avere trebuie să fie folosită spre scopuri plăcute lui Dumnezeu și se îndreaptă spre acte de filantropie, mânați de dorința de a-și ajuta semenii și a-și duce mai departe pomenirea numelui. Cu râvnă, rând pe rând lângă casele dăruite de părintele său, Bălașa cumpără pământurile din jurul Curții Domnești, iar contemporanii uimiți de aceste acțiuni realizează și scopul. În 1742, într-un hrisov, Mihai Racoviță, domnul țării, dăruiește el însuși trei stânjeni și jumătate din livada domnească lui Manolache Lambrino, spre a-l ajuta la atingerea țelului: „De vreme ce într-acea grădină s-au îndemnat dumnealui de zidește o ­biserică de piatră pentru veșnica pomenire”. 

Doi ani mai târziu, biserica e gata, iar actul de ctitorie și danie explică fundamentul gestului ­filantropic: „De vreme ce, din voia lui Dumnezeu, n-am avut parte a ne rămâne copii din trupul nostru, ca să fie moștenitori, după noi, agonisitelor noastre; din dumnezeiască râvnă îndemnându-ne, luat-am pre Dumnezeu într-ajutor și am zidit sfânta și dumnezeiasca biserică din casele noastre de aici din Orașul Bucureștilor, întru care se cinstește și se prăz­nuește hramul sfântului Botez al Domnului și Mântuitorului nostru Iisus ­Hristos. Din temelie înnălțându-o și cu toate podoabele câte se cuvine, împodobindu-o, dintru ale noastre amândurora, atâta dintru ale mele drepte agonisiri, cât și soția mea, Domnița Bălașa, ­dintru ale sale părintești zestri, o am și înzestrat-o”. Biserica are de la ctitori și o salbă de moșii în Prahova, Saac, Dâm­bovița, Ilfov. Biserica din „grădina” Domniței Bălașa a fost ridicată într-un stil arhitectural mai puțin obișnuit, fiind o imitație a stilului roman. În 1745, Manolache Lambrino a trecut la cele veșnice, iar Domnița Bălașa își trăiește următorii ani din viață dedicându-se acțiunilor caritabile. Pentru că biserica zidită ­împreună cu soțul ei era mică și oarecum stingheră lângă casele familiei, patru ani mai târziu, Domnița Bălașa a decis să ridice o biserică mai încăpătoare, unde creștinii să aibă acces în număr mai mare, iar prima ­biserică să devină paraclis. 

În 1753, o mândră biserică având hramul „Înălțarea Domnului”, ridicată de data aceasta în stilul bisericilor ortodoxe ale epocii, își primea în interiorul său credincioșii veniți să se roage. Prin voința aceleiași ctitorițe, pictată singură pe tabloul votiv al bisericii, aici avea să fie constituit și un azil pentru femeile bătrâne și sărace, dar și o școală unde câțiva copii să învețe carte spre a deveni preoți. La această școală, spun unele surse, se pare că a învățat inclusiv cărturarul de mai târziu Dinicu Golescu. 

Posteritatea operei ctitoricești a Domniței Bălașa Brâncoveanu

În vara anului 1754, la doar câteva luni de la sfințirea noii biserici, pe neașteptate Domnița Bălașa s-a stins din viață, fără să fi lăsat un testament explicit al dorințelor sale. Un deceniu mai târziu, în 1767, domnitorul Alexandru Ghica lămurește ca averea acesteia să rămână așa cum fusese dorința ctitoriței către biserica sa, către azilul de bătrâne și către școala de pe lângă biserică. Mănăstirea „Domnița Bălașa”, cum este numită în epocă, primește tot acum și un epitrop din familie care să îngrijească de buna administrare care asigura acest întreg edificiu filantropic lăsat de fondatoare. În 1781, din voința lui Alexandru Ipsilanti, domn al Țării Românești, pe lângă biserică se dorește înființarea un „orfanotrofion”, unde aveau să fie adăpostiți 100 de copii orfani, care să învețe și carte la școala de aici, însă proiectul nu s-a mai realizat, probabil din cauza lipsei resurselor. 

Cele două mari cutremure ale veacului al XIX-lea, și anume cele din 1802 și 1838, au șubrezit bisericile, care aveau să fie dărâmate, rând pe rând, în 1842 și în 1880. Safta Brâncoveanu, soția ultimului descendent pe linie masculină din domnitorul ­Constantin Brâncoveanu, avea să ridice pe locul celei de-a doua biserici una nouă, care avea să poarte vreme de patru decenii numele de Biserica „Domnița Bălașa”. Nici noua zidire nu are o viață lungă, fundația fiind șubrezită de apele Dâmboviței ­care curgea în proximitatea ctitoriei, iar în 1881 a fost dărâmată. 

Pentru că fapta generoasă a Domniței Bălașa nu trebuia uitată, prin voința urmașilor brâncovenilor, între 1881-1885 se zidește o nouă biserică și mai frumoasă, târnosită la 29 septembrie 1885. Splendida bijuterie arhitecturală a fost ridicată după planurile arhitectului Alexandru Orăscu în stil neoromânesc, iar costurile ­s-au ridicat la impresionanta ­sumă de 571.434 lei, fiind suportate din veniturile moșiilor ­dăruite de ctitorii de odinioară și de urmașii lor. Biserica „Domnița Bălașa” avea să fie pusă în grija unei eforii formate din Mitropolitul Calinic Miclescu, Teodor Văcărescu și Nicolae Bibescu. În acele vremuri, după cum ne spune o sursă istorică, această ctitorie era considerată „drept cea mai aleasă  biserică din București, sobră, elegantă și bogată, […] iar bucureș­tenii nu și-au putut niciodată închipui un oficiu solemn mai distins decât la Biserica «Domnița Bălașa». 

[…] La marile solem­ni­tăți, Biserica «Domnița Bălașa» a jucat și joacă rolul de catedrală, cinstită de prezența Familiei Regale...”. În incinta noii biserici care și astăzi stă mărturie a dragostei creștine, a faptelor bune ale acestei familii alese a Țării Românești și a urmașilor săi din veacurile al XIX-lea și al XX-lea, trupul Domniței Bălașa își află odihna, amintind celor prezenți aici de mândra, dar tragica istorie a ­familiei sale.

Citeşte mai multe despre:   Biserica Domnita Balasa