Aspecte sociale ale îmbătrânirii și bătrâneții

Așa cum remarca istoricul francez Georges Minois (1987), interesul contemporan pentru bătrânețe și îmbătrânire este fără precedent. Acest interes este observabil în cultura populară, preocupată de îmblânzirea bătrâneții în vederea, între altele, a sporirii longevității, în anxietățile sociale legate de fenomenul tot mai intens ilustrat în mass-media și în discursurile politice, al îmbătrânirii demografice, în studiile din diverse domenii dedicate acestui subiect, în înflorirea unor organizații și asociații profesionale având scopuri precum intensificarea cercetării pe anumite segmente tematice, sensibilizarea generală cu privire la aspecte nevralgice din punct de vedere social, cum este discriminarea pe criterii de vârstă, sau urmărind promovarea unor atitudini sociale inclusive față de bătrâni. Toate acestea traduc nevoia socială și culturală de cultivare a cercetărilor asupra bătrâneții și îmbătrânirii (Adriana Teodorescu, Narațiuni contemporane ale îmbătrânirii și bătrâneții, Cluj-Napoca, 2020, teză de doctorat, p. 4).

Aceste câteva rânduri își propun să releve în principal: evoluția abordării teoretice a procesului de îmbătrânire și tendințele demografice contemporane, premisele vulnerabilității la vârstnici și abordarea miturilor privind îmbătrânirea și a teoriilor sociologice în sensul păstrării dependenței, rolul asigurării stării de sănătate și al politicilor sociale pentru calitatea vieții celor bătrâni, caracteristicile serviciilor sociale pentru vârsta a treia - asistența socială la domiciliu versus instituționalizare și vârsta a treia - între autonomie și vulnerabilitate.

Procesul de îmbătrânire urmă­rește definirea conceptelor legate de procesul de îmbătrânire și prezintă în general un scurt istoric al percepțiilor societății privind acest proces. În acest sens, Corne­lia Mureșan (1999) face o proiecție a populației României până în anul 1930. Cornelia Mureșan a împărțit populația României, atât cât înregistra ea la 1 ianuarie 1997, în subgrupe omogene ca vârstă și sex și le-a aplicat condițiile de mortalitate și fertilitate specifice observate în anul 1996, apoi a calculat efectivele de nou-născuți în funcție de ipotezele privind ratele de fertilitate și de structurile contingentelor feminine fertile. Conform acestor proiec­ții, se continuă și pe viitor descreș­terea numerică a populației. Rezultatele recensământului din anul 2021 au infirmat într-un fel aceste previziuni, dar situația nu este relevantă, întrucât creșterea numărului popula­ției a fost prin emigrare, iar evoluțiile viitoare ale situa­ției europene pot determina reversul procesului.

Premisele vulnerabilității la bătrâni

În ceea ce privește premisele vulnerabilității la bătrâni, termenul de vulnerabilitate sau de fragilitate a apărut în limbajul medical de circa 20 de ani, în ultimul deceniu al secolului trecut. Odată cu înaintarea în vârstă, apare îmbătrânirea biologică, respectiv modificări la nivelul tuturor organelor, deteriorarea unui sistem atrăgând după sine deteriorarea altuia și favorizând astfel apariția vul­ne­rabilității. O persoană autonomă poate deveni profund dependentă și să evolueze spre un sindrom de alunecare către o încheiere fatală. Orice ar încerca să facă cineva fiind bătrân, modificările apar treptat la nivelul părților și organelor corpului. Dacă la baza îmbătrânirii biologice stau modificările suferite de diferite organe și sisteme, unele evenimente ce survin în existența omului bătrân o precipită, adesea bătrânețea poate să fie însoțită de o vulnerabilitate crescută pe plan psihic, numită îmbătrânire psihologică. Potrivit teoriei lui E. Erikson, ultima perioadă din viață reprezintă o integrare în lupta cu disperarea, cu încercările suferinței, cu singurătatea, dar fiecare persoană vârst­nică percepe diferit evenimentele ce se petrec în viața sa și aceasta depinde de experiența de viață, de situația materială sau de relațiile cu familia, cu duhovnicul, cu cei din jurul nostru din parohie sau din societate.

Îmbătrânirii biologice i se adaugă îmbătrânirea socială, pentru că, din păcate, bătrânețea a ajuns să fie asociată de către cei din jur, mai ales unii tineri, cu boala, cu neputința, conservatorismul, lipsa de discernământ, iritabilitatea și dependența de alții. Bătrânii sunt tratați adesea cu dispreț și se uită repede faptul că, în ansamblu, bătrânii, fie că e bunica, mama, tata, părinte duhovnic, reprezintă pentru noi toți o bogăție a societății. De multe ori, societatea asociază îmbătrânirea cu pierderea capa­cită­ților senzoriale și cu schimbările de mobilitate; totuși unii cercetători au arătat faptul că pentru majoritatea persoanelor în vârstă aceste schimbări nu sunt nici atât de împovărătoare, nici atât de evidente pe cât ne-am putea imagina. Ca atare, consider importantă analiza felului în care cei în vârstă percep fenomenul îmbătrânirii, în special raportul dintre dorința lor de a rămâne activi în viața socială și faptul de a fi susținuți de alții în vederea asigurării nevoilor lor.

Sistemul asigurărilor privind vârsta a treia are la bază două aspecte importante, care lasă o amprentă majoră în viața vârstnicului - sănătatea și veniturile, iar o soluție pentru o viață mai bună ar putea fi restructurarea sistemelor de sănătate și de pensii, ți­nând cont și de nevoile reale ale populației de vârsta a treia. În România, în anul 2020 erau aproximativ 375 de centre pentru persoane vârstnice și persoane cu han­dicap, dintre care centre rezi­den­țiale erau 322, iar restul de 53 erau centre de zi. Raportat la numărul persoanelor vârstnice, numărul centrelor este foarte mic pentru a oferi îngrijirile necesare vârstnicilor.

Serviciile de asistență și nevoile societății

În ceea ce privește serviciile de asistență socială din România oferite persoanelor de vârsta a treia nu sunt suficient de dezvoltate în raport cu nevoile societății. Este vorba atât de îngrijirea la domiciliu, cât și despre instituționalizare. În condiții normale, îngrijirea la domiciliu este cea mai de dorit soluție, din punct de vedere social, afectiv, financiar și educativ. Există și situații în care disponibilitatea și dorința trebuie înlocuite de profesionalism și posibilități. Aceas­ta înseamnă instituțio­nali­zare, care trebuie făcută cu respectarea legii, a eticii și a moralei. De fapt, fiecare caz în parte trebuie bine cântărit, cât de obiectiv posibil și luată decizia optimă pentru persoana în cauză, în funcție de posi­bilitățile familiei și de cele oferite de societate.