Bănățenii au susținut înființarea Patriarhiei Române

Biserica noastră sărbăto­rește, anul acesta, 140 de ani de la obținerea autocefaliei sale (1885) și 100 de ani de la momentul istoric al înființării Patriarhiei Române. Odată cu sărbătorirea acestor evenimente importante din viața Bisericii noastre și, totodată, din viața Ortodoxiei universale, îi comemorăm și pe vrednicii înaintași, clerici și mireni, care au ostenit la înfăptuirea lor.

Primele demersuri pentru înfiin­țarea Patriarhiei Ortodoxe Române au fost făcute în Parlamentul țării încă în anul 1882, însă contextul istoric nefavorabil și opoziția Patriarhiei Ecumenice au condus la amânarea acestui deziderat până după înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Unificarea statală a adus, însă, în atenție și nevoia organizării unitare a Bisericii noastre, mai ales că provinciile unite cu România, Tran­silvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, Bucovina și Basarabia, aveau propria lor organizare bisericească.

În aceste condiții, clericii și mirenii ardeleni și bănățeni, încura­jați și de alegerea Episcopului Miron Cristea de la Caransebeș în dem­nitatea de Mitropolit primat, și-au intensificat eforturile în vederea în­ființării Patriarhiei Române.

Astfel, la Congresul preoțimii din Transilvania, întrunit la Sibiu, în zilele de 6-8 martie 1919 (19-21 martie, st.n.), preotul Gheorghe Ciuhandu, consilier eparhial la Arad și președinte al Asociației Clerului „Andrei Șaguna” din Transil­vania, a făcut propunerea de înfiin­țare a Patriarhiei Ortodoxe Române.

În cuvântul rostit la amintitul congres, preotul Ciuhandu spunea: „Unitatea spirituală ce a existat și până azi între Bisericile Ortodoxe Române și provinciile ei noi [...] trebuia concretizată prin unificarea Bisericilor Ortodoxe Române particulare și sub raport canonic, prin primația de București, ca centru de unitate canonică a Bisericii românilor ortodocși, ori păstrându-se și mai departe demnitatea prima­țială a mitropolitului de București, tra­dițiilor și practicilor Orientului ortodox, la care să fie ridicat scaunul mitropolitan de la București”.

Argumentându-și propunerea făcută, cunoscutul preot și istoric bisericesc arăta că, „odată ajunși la unitatea ierarhică bisericească, avem dreptul să ne gândim și la înființarea demnității de patriarh ortodox român”¹.

Propunerea formulată de către preotul dr. Gheorghe Ciuhandu la Sibiu a fost susținută, în anii următori, de mai mulți preoți, profesori de teologie, istorici și oameni de cultură, printre care s-au aflat Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, protopop dr. Ioan Lupaș, Alexandru Lapedatu, ministrul cultelor, Mitropolitul primat Miron Cristea și alți ierarhi ai Bisericii noastre.

În sfârșit, Sfântul Sinod a luat în dezbatere propunerea de înfiin­țare a Patriarhiei Române în șe­dința sa din data de 4 februarie 1925.

La deschiderea lucrărilor sinodale, Arhiereul-vicar Grigorie Boto­șăneanul de la Iași a prezentat propunerea Mitropolitului Pimen al Moldovei de înființare a Patriarhiei Române.

În cadrul dezbaterilor care au urmat, au luat cuvântul unii mem­bri ai Sfântului Sinod, precum și Alexandru Lapedatu, ministrul cultelor.

După luările de cuvânt, Episcopul Vartolomeu al Râmnicului Noul Severin a dat citire Actului oficial de înființare a Patriarhiei Române. Sfântul Sinod a hotărât atunci ca Biserica Ortodoxă Română să fie înălțată la rang de Patriarhie, iar întâistătătorul ei să se intituleze „Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei și Patriarh al României”².

S-a hotărât, de asemenea, că „Arhi­episcopul și Mitropolitul Ungro-Vlahiei se ridică, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de PATRIARH al Bisericii Ortodoxe autocefale Române...”³

Hotărârea Sfântului Sinod a fost aprobată de Senat și de Camera Deputaților, apoi regele Ferdinand a promulgat, la 23 februarie 1925, „Legea pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal și Mitropolitan al Ungrovlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal”⁴.

Potrivit rânduielilor bisericești, Patriarhul Miron Cristea a trimis, la 12 martie 1925, o scrisoare irenică Patriarhiei Ecumenice și Bisericilor Ortodoxe surori, prin care a comunicat ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie.

Patriarhul ecumenic Vasile al III-lea a emis „Tomosul” pentru rcunoașterea Patriarhiei Ortodoxe Române, la data de 30 iulie 1925. Totodată, Patriarhul ecumenic a înștiințat, printr-o „scrisoare enciclică”, celelalte Biserici Ortodoxe autocefale că a fost de acord cu ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie și le-a solicitat să comunice Patriarhului Miron Cristea consimțământul lor.

Întronizarea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, avut loc la data de 1 noiembrie 1925, în prezența ierarhilor Sfântului Sinod, a delegaților Bisericilor Ortodoxe de peste hotare, a regelui Ferdinand și a multor demnitari ai statului român.

Contribuții bănățene

Pe lângă preotul dr. Gheorghe Ciuhandu de la Arad, la momentul istoric al înființării Patriarhiei Române a contribuit și avocatul dr. Mihail Gropșianu de la Oravița.

Născut la data de 23 decembrie 1869, în localitatea Sasca Montană, situată în părțile Oraviței (Caraș-Severin), avocatul Gropșianu s-a implicat activ în mișcarea de înfăptuire a Marii Uniri, a participat la Adunarea Națională de la Alba Iulia și a fost ales în Marele Sfat Național Român⁵.

Mihail Gropșianu și-a luat doctoratul în drept la Budapesta și a avut o carieră juridică de excepție. Avocat, decan al baroului timișo­rean și vicepreședinte al Uniunii Avocaților, Gropșianu a activat ca procuror, judecător și membru în prima comisie de examinare a magis­traților de la Cluj⁶.

Mare iubitor de cultură și membru al „Astrei”⁷, Mihail Gropșianu s-a implicat activ în viața culturală a Oraviței. A reînființat, printre altele, Casina Română (o Agora în cadrul căreia erau dezbătute problemele comunității și apărate drepturile naționale ale românilor aflați sub stăpânire străină), fiind primul președinte al acesteia. De asemenea, a fost unul dintre protectorii renumitului teatru de la Oravița, în care a poposit și Mihai Eminescu, calitate în care a organizat mai multe turnee în acest oraș cărășan⁸.

Pe lângă activitatea patriotică, culturală și profesională, dr. Mihail Gropșianu s-a implicat și în viața bisericească a Oraviței și Banatului. Astfel, el a fost ales membru în Congresul (consiliul) Bisericesc de la Sibiu și s-a alăturat clericilor și intelectualilor bănățeni care luptau pentru reînființarea Episcopiei Timișoa­rei⁹. În acest scop, el a adresat patru memorii Patriarhului Miron Cristea, Mitropolitului Nicolae Bălan, ministrului cultelor și artelor, Alexandru Lapedatu și Consiliului Central Bisericesc din București¹⁰, în care a solicitat mutarea scaunului episcopal de la Ca­ransebeș la Timi­șoara. Mai presus de toate, în calitate de senator (1922-1927)¹¹, a susținut proiectul de lege pentru reînființarea Patriarhiei Române și a ținut, pe această temă, o cuvântare înflăcărată în forul legislativ de la Bu­cu­rești¹².

„Nu cred să fie astăzi în țara românească un suflet curat românesc care să nu tresară de bucurie - spunea Mihail Gropșianu de la tribuna Parlamentului - și să nu salte vesel atunci când se înalță cel mai mare Sion românesc”.

Fiu devotat al Bisericii bănățene și iubitor de locurile natale, Mihail Gropșianu arăta că „Banatul v-a trimis pe cel mai falnic preot pe care l-a avut al său (Miron Cristea, n.n.). Văzând zece ani de păstorire laborioasă, Banatul are azi o îndoită bucurie și mândrie: că în fruntea Bisericii noastre ortodoxe națio­nale a ajuns acel fiu al Mântuitorului, pe care totdeauna l-a respectat cu profundă venerație”.

Adresându-se guvernului, vorbitorul solicită ca acestui „Sion românesc” să i se acorde „toată zestrea cuvenită, ca să aibă tot fastul său exterior, pentru ca așa să poată deveni acest Scaun de patriarh un far luminos, care să strălucească asupra valurilor oceanului sălbatic, să ne mântuie și să ne ducă pe noi la limanul dorit...”

Dorința fierbinte a senatorului bănățean era ca „acest Scaun de patriarh să devină un templu de edu­cație îndeosebi pentru preoți­mea noastră [...], care nicicând vreo clipă n-a fost despărțită de Biserică și tot ce s-a făcut bun și tot ce s-a făcut glorios și s-a scris cu litere nepieritoare pe paginile acelei istorii este făcut de Biserică și de fiii credincioși ai acestei Biserici, de noi, mirenii, cu preoțimea noastră”¹³.

Pe lângă cele de mai sus, M. Gropșianu a coordonat adunările generale de înființare a noi societăți culturale în jurul Oraviței, de pildă la Sasca Montană¹⁴, a susținut prelegeri în unele sate¹⁵ și a fost ales președinte al cercului cultural din Cărbunari¹⁶.

Ultimii ani de viață i-a petrecut tot la Oravița, unde a construit edificiul actualei biblioteci a orașului¹⁷.

La data de 25 octombrie 1952, avocatul dr. Mihail Gropșianu a plecat la Domnul și a fost înmormântat în orașul Oravița, pe care l-a iubit din tot sufletul și unde a luptat pentru promovarea valorilor bisericești, naționale și culturale în rândul concetățenilor săi.

Potrivit „Legii pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal și Mitropolitan al Ungrovlahiei, ca Primat, la rangul de Scaun Patriarhal” și Statutului de organizare a Bisericii din anul 1925, Patriarhia Română cuprindea cinci mitropolii cu 18 eparhii sufragane.

Mitropolia Banatului sub omoforul Patriarhiei Române

Eparhiile Aradului și Caranse­beșului s-au aflat sub jurisdicția Mitropoliei Ardealului, până în anul 1947. Înființându-se atunci Mitropolia Banatului, ambele au trecut sub jurisdicția acesteia. Din păcate, Episcopia Caransebeșului a fost desființată de către auto­ri­tățile comuniste, în anul 1949, când a luat naștere Arhiepiscopia Timișoarei și Caransebeșului.

După înființarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, institutele teologice de la Arad și Caran­sebeș au fost ridicate, în anul 1927, la treapta de academii teologice, cu 4 ani de studii.

Urmare multor solicitări ale clericilor și mirenilor bănățeni, în anul 1939 a fost reînființată Episcopia Timișoarei, la cârma căreia a fost ales Episcopul Vasile Lazarescu de la Caransebeș.

După cel de-Al Doilea Război Mon­dial, Biserica noastră a trecut printr-o perioadă de grea suferin­ță, regimul comunist ateu instalat la conducerea țării fiind potrivnic credinței noastre dreptmăritoare. În acele condiții grele, au fost desființate eparhii și parohii, mănăstiri, schituri și școli de teologie (seminarii, academii, facultăți) și unii ierarhi au fost înlăturați din funcție, din rândul cărora au făcut parte Episcopul Veniamin Nistor al Caransebeșului și Mitropolitul Vasile Lazarescu. Nu puțini preoți, monahi, studenți teologi și credin­cioși au fost urmăriți, persecutați, închiși în temnițele comuniste.

Deși vremurile de atunci erau grele, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Episcopia Timișoarei a fost ridicată la rangul de Arhi­episcopie și apoi de Mitropolie a Banatului.

În anul 1946, a fost târnosită Catedrala Mitropolitană din Timi­șoara, în prezența Patriarhului Nicodim Munteanu și a regelui Mihai I al României, unde au fost aduse, de la Partoș, moaștele Sfântului Ierarh Iosif cel Nou.

Centrul eparhial a înființat Tipografia eparhială, care, în ciuda tuturor opreliștilor, a avut o activitate editorială remarcabilă și Colecția de artă bisericească din subsolul Catedralei Mitropolitane, în care au fost depozitate și expuse cărți, icoane și obiecte bisericești cu valoare de patrimoniu, aduse din bisericile eparhiei.

Sfântul Sinod a proclamat, în ședința sa din 28 octombrie 1950, primii sfinți ortodocși de neam românesc, din ceata cărora face parte și Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Timișoarei, prăznuit la data de 15 septembrie. Canonizarea sa solemnă a avut loc în zilele de 6-7 octombrie 1956, la Timișoara.

Arhiepiscopia Timișoarei și Caransebeșului, cu jurisdicție asupra județelor Timiș și Caraș-Severin, a continuat, în pofida tuturor provocărilor, activitățile pastoral-misionare, cultural-teologice, administrativ-bisericești și ecumenice, climatul de bună înțele­gere existent între Bisericile, confesiunile creștine și comunitatea israelită din Banat fiind unanim apreciate, atât în țară, cât și dincolo de fruntariile ei.

Deși controlul exercitat de statul comunist asupra Bisericii era strict, în perioada 1945-1989 au fost renovate și pictate lăcașuri de cult și, prin diferite metode, au fost construite unele noi.

Tinerii dornici să devină preoți au fost îndrumați către Seminarul Teologic de la Caransebeș, Seminarul de la Curtea de Argeș, Facul­tățile de Teologie de la Sibiu și București. Din rândul acestor tineri s-au ridicat ierarhi și teologi importanți ai Bisericii noastre, cu studii de doctorat în țară și peste hotare, autori a importante lucrări teologice, cum sunt: Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Înalt­prea­sfințitul Părinte dr. Timotei Seviciu, Arhiepiscopul Aradului, părinții profesori universitari dr. Aurel Jivi, Silviu Anuichi, Vasile Muntean, Ioan Sauca, fost secretar al Consiliului Mondial al Bisericilor, și alții.

Cu purtarea de grijă a Mitropolitului Nicolae Corneanu, în anul 1993 a fost înființată Facultatea de Teologie de la Timișoara și apoi clasele de Teologie din cadrul Liceului Pedagogic „Carmen Sylva”.

La inițiativa Părintelui Mitropolit Ioan, clasele de teologie de la amintitul liceu au fost transferate la Liceul „Sfântul Ierarh Antim Ivireanul”, transformat, urmare implicării sale, în liceu teologic ortodox.

Hramurile bisericești și mănăs­tirești, deși restricționate, au fost sărbătorite cu regularitate, așeză­mintele fiind întreținute și restaurate, în general, cu sprijinul financiar al Centrului eparhial.

După 1948, învățământul religios public a fost interzis, însă nu puțini preoți țineau orele de cateheză (lecțiile de religie) în biserici. Spre pildă, asemenea lecții erau susținute în fiecare duminică seara la Catedrala Mitropolitană, de cele mai multe ori în prezența Mitropolitului Nicolae Corneanu.

La Parohia Timișoara Iosefin, catehezele erau ținute în fiecare dimineață de duminică, între orele nouă și zece. Pentru a scăpa de vigilența activiștilor de partid și a autorităților, preoții Petru Bogdan, Constantin Comșulea și Ioan Olariu susțineau catehezele în cafasul bisericii. Interesant este faptul că la aceste adevărate lecții de religie participau atât copiii „bisericanilor”, cât și odraslele unor intelectuali: profesori, medici, ingineri, din rândul cărora, cei cu calități muzicale, au fost primiți în corala „Doina Banatului”. Așa­dar, nu este întâmplător că, în zilele fierbinți ale revoluției din decembrie 1989, pe străzile și în piețele Timișoarei se auzeau scandările „Cu noi este Dumnezeu”, „Biserica este cu noi”, se rosteau „Tatăl nostru...” și „Crezul”, erau cântate colinde.

Începând cu anul 1990, viața bisericească din Mitropolia Banatului a cunoscut un reviriment deosebit.

La propunerea Mitropolitului Nicolae Corneanu, Adunarea eparhială a hotărât reactivarea străvechii Episcopii a Caransebeșului, desființată de statul comunist, hotărâre aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1994.

Pe lângă Centrele eparhiale de la Timișoara, Arad și Caransebeș au fost înființate sau reînființate Facultățile de Teologie, fiecare eparhie îngrijindu-se de înființarea unor parohii și mănăstiri, construirea de catedrale și biserici, ctitorirea de instituții social-caritative. De asemenea, au fost reactivate vechile publicații eparhiale, des­fiin­țate înainte de 1950, s-au reluat activitățile culturale, științi­fice, corale și social-filantropice în spitale, armată, poliție, jandarmerie, așezămintele pentru vârstnici și copii orfani ori abandonați.

Slujirea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Ioan Selejan, începând cu finalul anului 2014, a adus un suflu nou în viața bisericească a Banatului, Înaltprea­sfinția Sa fiind cunoscut pentru ctitoriile remarcabile pe plan bisericesc, cultural, social-filantropic, patrimonial și teologic-didactic.

În vremea păstoririi sale au fost construite numeroase biserici în Timișoara, Lugoj, Făget și în parohiile rurale ale eparhiei noastre. De asemenea, Înaltpreasfinția Sa a contribuit și contribuie, printr-o pilduitoare implicare, la implementarea unor proiecte de natură financiară, economică, medicală, edilitară, pentru susținerea cărora a intervenit chiar la forurile guvernamentale.

De menționat și faptul că Arhi­episcopia Timișoarei, eparhie sufragană a Patriarhiei Române, și-a derulat și își desfășoară slujirea pastoral-misionară, culturală, didactic-teologică și social-filantropică în virtutea unității de cre­dință cu celelalte eparhii ale Bisericii Ortodoxe Române și în deplină ascultare de Sfântul Sinod.

Spre pildă, eparhia noastră susține publicațiile centrale de la București, Radio și TV TRINITAS, Centrul de presă BASILICA și contribuie cu fonduri apreciabile la lucrările de construire a Catedralei Naționale.

Momentele aniversare deosebite din viața Bisericii Ortodoxe Române au fost marcate prin importante manifestări bisericești și în Mitropolia Banatului. Astfel, în anul 1975, la sărbătorirea a 90 de ani de la dobândirea Autocefaliei noastre bisericești și a 50 de ani de la înființarea Patriarhiei Române, la Centrul eparhial și la sediile oficiilor protopopești au fost organizate întâlniri cu toți preoții din județele Timiș și Caraș-Severin, în cadrul cărora au fost evocate aceste momente istorice importante și au fost comemorați clericii și mirenii care au participat la înfăptuirea lor.

La conferințele preoțești organizate atunci au participat Mitropolitul Nicolae Corneanu, preoții din administrația Centrului arhi­episcopal, protopopii și, în calitate de conferențiari, preoții profesori univ. dr. Milan Șesan, Teodor Bodogae și Mircea Păcurariu, de la Institutul Teologic de Grad Universitar Sibiu, cunoscuți istorici ai vieții noastre bisericești¹⁸.

Obținerea autocefaliei și înfiin­țarea Patriarhiei Române, evenimente de mare importanță pentru istoria vieții noastre bisericești, au adunat, așadar, pe românii or­to­docși de pretutindeni, clerici și mireni deopotrivă, sub aripa ocrotitoare a Bisericii Ortodoxe Române și au avut un rol esențial în păstrarea credinței străbune, a limbii române și identității națio­nale, a datinilor și tradițiilor statornicite cu jertfe multe de vrednicii noștri înaintași.

Note:

¹ Autocefalia. Libertate și demnitate, Ed. BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2010, p. 562.

² Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Națiune. Cultură, vol. III, Tom. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Or­to­doxe Române, București, 2006, pp. 102-103.

³ Ibidem.

⁴ Ibidem.

⁵ Ioan Munteanu, Dumitru Tomoni, Vasile M. Zaberca, Banatul și Marea Unire. Bănățeni la Alba Iulia, Ed. Partoș, Timișoara, 2018, p. 200.

⁶ Ion Marin Almăjan, Marea Unire, starea de spirit, în „Renașterea bănățeană”, 30 noiembrie 1993, p. 6.

⁷ Dumitru Tomoni, Societate, cultură și politică. „Astra” în Banat (1896-1948), Ed. Învierea, Timi­șoara, 2009, pp. 117-119.

⁸ Dr. Aurel Cosma Junior, Scrieri 3. Istoria presei române din Banat, Ed. David Press Print, Timișoara, 2012, p. 224.

⁹ Preot Gheorghe Cotoșman, Bănățenii și Episcopia Timișoarei, Ed. a II-a, îngrijită de Dinu Barbu, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2016, p. 86.

¹⁰ Ibidem, pp. 86-102.

¹¹ Cosma, p. 225.

¹² Patriarhia Română, Acte și Documente, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1925, pp. 54-56.

¹³ Ibidem, pp. 55-56

¹⁴ Tomoni, p.126.

¹⁵ Ibidem, p. 266.

¹⁶ Ibidem, p. 126.

¹⁷ Almăjan, p. 6.

¹⁸ „Mitropolia Banatului”, Timi­șoara, nr. 10-12/1975, pp. 708-709.