Bătrânețea, moartea și iluziile

Bătrânul poate să ducă o viață pământească în adevăratul sens al cuvântului. Pentru tineri, de multe ori, bătrânul este aproape mort. Mort pentru că el nu mai poate să râdă la glumele lor, nu mai dansează după cum i se cântă la fluier. A lăsa glumele și dansurile pentru cei tineri este totuna cu a zace în mormânt. Acela care se desparte de concepțiile tinerilor, de punctul lor de vedere, de perspectiva lor asupra vieții, pentru ei este un mort. Repetăm însă: oare bătrânul este mort dacă nu-și mai îndoaie genunchii la muzica tinerilor și nu mai râde în hohote, ori dacă nu-și mai unduieşte ligamentele, înseamnă aceasta că a murit? Fericit este bătrânul care nu mai dansează, deși poate că mai înainte a cunoscut toate distracțiile lumii! Vai însă bătrânului care s-ar bucura să mai danseze însă sciatica îl oprește de la aceasta. Atunci el este cu adevărat mort și în ochii proprii, și în ochii tinerilor. El este dator să depășească toate aceste etape și să se maturizeze. Cred că după ordinea firească a lucrurilor ar putea fi considerat cu adevărat un om mort. Omul se epuizează, scade, slăbește întru toate lucrurile lumești. Însă, odată cu această slăbiciune, trebuie să se vadă la el îndrăzneala lăuntrică pentru alte activități și lucruri: eu lupt în tăcere, spunea într-unul dintre ultimele sale interviuri Aleksei Lossev, având în vedere desigur rugăciunea. Un astfel de om este un bătrân, însă nu mort. Mai degrabă poate fi socotit pe jumătate mort pentru pământ și pentru lucrurile din lumea aceasta, el aparținând cumva lumii celeilalte. O lume ce poate fi comparată cu o tânără mamă ce simte cu adâncă emoție mișcările timide ale pruncului în pântecele său. Pentru a înțelege cu de-amănuntul finețurile politicii actuale, omul în vârstă deține inteligență din plin. Fericitul Augustin subliniază: pentru cetatea pământească omul a murit. Pentru Cetatea cerească el se maturizează.

Un om cu viață sfântă de multe ori nu simte greutățile ultimilor ani, trăind doar ca să se bucure în Domnul. Apoi fără durere, fără rușine, cu rugăciunea pe buze, a plecat din această viață la o altă viață. Nici boala și nici bătrânețea nu trebuie să lucreze asupra omului sfânt. Se poate observa, pe de o parte, că spre bătrânețe mulți oameni au memoria slabă și sunt lipsiți de puteri, însă se poate observa că au un duh de recunoștință plină de liniște. Și cum ar putea fi altfel? Odată cu vârsta, iluziile se duc, se duc încet, treptat. A scăpa dintr-odată de toate iluziile este cu neputință ori se poate mai rapid, dar este foarte primejdios: Astfel și Domnul a făgăduit evreilor că va izgoni pe toți vrăjmașii lor din Pământul Făgăduinței, însă nu dintr-odată, ci treptat. Pentru ce treptat? Pentru a nu se înmulți fiarele sălbatice în locurile pustii. Omul a obosit, poporul a obosit, umanitatea a obosit... Toate aceste fenomene sunt firești, inevitabile. Iată, omul privește galeș spre casa în care a trăit, acum el va pleca pentru totdeauna și are nevoie să aleagă doar ceea ce este important. Nu poate lua cu el dulapul, casa, patul, comoda cu sertare... acolo unde merge nu-i vor fi de folos. Iată se închină, își ia pălăria și închide ușa. Acum casa va rămâne doar o amintire. Și aceasta pentru puțin timp. Astfel va merge mai departe de această lume, fiecare om. Cu desăvârșire, nimeni nu poate lua cu sine pe cale nici dulapul și nici noptiera. Toate le privește ca pe un străin, toate lucrurile care l-au înconjurat în viața sa. Și chiar documentele, banii, actele și pâinea... e nevoie să ducă în sufletul său pecetea că el a crezut în Domnul și faptele sale bune vor fi martorii lui. Asemenea și Sfânta Împărtășanie, pâinea cea cerească, trebuie să fie înaintea acestei călătorii. Aceasta este totul! Deși ar fi de spus atât de multe... (pr. Grigori Mihnov-Vaitenko, Cum să înțelegem bătrânețea, Editura de Suflet, București, 2012, p. 81). Și iată, cu privire străină iese omul din această lume, încheindu-și viața. Iată cel ce pleacă deja nu vrea să se mai întoarcă, chiar dacă i s-ar propune lui aceasta. E timpul de acum de a-și începe viața în alt loc și în alte condiții. Toate acestea se petrec în fiecare zi, însă ele rămân de neînțeles și mereu par surprinzătoare. Deci putem vedea faptul că nu avem de ales și totuși nu este chiar atât de neplăcut!

Aș putea afirma faptul că bă­trânețea, cu cât vine mai devreme, cu atât se arată a fi cea mai fecundă perioadă a vieții noastre. E tot mai greu să dormi, este tot mai greu să te deștepți. Nimic nu-ți mai priește, memoria nu mai este aceeași, tinerii se înfurie, iar cercul obiceiurilor se îngustează. Organismul trimite un semnal de alarmă ambiguu: oare nu este timpul să te potolești? Nu? Ei bine, mai trăiești doar dacă te porți bine cu tine, dacă nu faci salturi bruște... și totuși bătrânețea timpurie este cea mai bună perioadă a vieții. Pentru ce? În primul rând pentru că este frumoasă. Nu este nimic mai minunat decât omul sănătos, de vârstă mijlocie. Omul în acest timp se află la plinătatea măsurii sale omenești. Iese din cele superficiale, încetează toate activitățile fără rost, se maturizează și spo­rește în viața de zi cu zi.

Odată cu bătrânețea, privirea omului devine mai inteligentă. Viața în regimul numărătorii inverse devine mai eficientă. În mod paradoxal, cu cât ți-a rămas mai puțină vreme, cu atât mai profund trăiești. De curând un bătrân din parohie, aflat nu la începutul bătrâneții, ci înaintat în vârstă, a recunoscut că nu îi este frică deloc de moarte. Ceea ce este important este să schimbi lungimea de undă. Astfel, până la cea mai de pe urmă, la infinit, până la ultimul rând al cărții lui Iov: Și Iov a murit bătrân și încărcat de zile (Iov 42, 17). Trupul îmbătrânește, însă sufletul este nematerial și nu este supus stricăciunii, dacă omul din tinerețea sa a prețuit chipul lui Dumnezeu întru sine și s-a străduit să se asemene lui Dumnezeu, bătrânețea nu va lua aceasta de la el. Dacă ani de-a rândul a trăit întru Dumnezeu, năzuind către El și să se îmbogățească întru El, la bătrâ­nețe nu doar că nu va sărăci, ci și va secera roade bogate. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune despre bătrânețe astfel: aceasta este vremea în care luptele lăuntrice se liniștesc și omul începe să guste din liniștea și dulceața bunurilor duhovnicești. Dacă omul dă întâietate duhovniciei, bătrânețea pentru el este de dorit, pentru a rămâne cu sine și cu Dumnezeu. Neputința trupului, patimile furtunoase, reducerea ­angajamentului și contactelor sociale - toate la bătrânețe favorizează viața în Duhul Sfânt, tot mai deplina comuniune, fără vreo piedică, cu Dumnezeu (Ioan Șa­hovskoi).