Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Bătrânul Enoh cel simplu și curăția inimii lui

Bătrânul Enoh cel simplu și curăția inimii lui

Galerie foto (4) Galerie foto (4) An omagial
Un articol de: Monah Nectarie Munteanu - 13 Oct, 2021

Sfântul Munte Athos a fost și rămâne un loc al pocăinței și al rugăciunii. Dincolo de toate încercările prin care a trecut și prin care trece se întrezărește încă viu duhul vechilor părinți, care, prin sudoarea nevoințelor lor, prin lacrimi și osteneli, au sfințit pământul pe care calcă și astăzi sute de monahi. Așa cum într-o grădină florile sunt felurite, dar fiecare are mireasma și frumusețea ei, așa și în Sfântul Munte sunt prezente mai multe forme de viețuire monahală, toate fiind blagoslovite. În acest sens, călugării se nevoiesc în mănăstiri chinoviale, schituri, chilii, colibe, iar unii nu au un loc stătător.

Unul dintre părinții români, „care nu a avut unde să își plece capul” și care a rămas viu în conștiința monahală athonită, a fost părintele Enoh. Acesta era foarte simplu, atât în purtare, cât și în cuvinte. Și cu toate că era un monah simplu, care umbla de colo-colo, în haine zdren­țuite, curăția inimii lui îi atrăgea pe toți cei care îl întâlneau. Din acest motiv, despre acest bătrânel își aduc aminte mai mulți ierarhi care l-au cunoscut, precum și stareți de mănăstire sau alți viețuitori din spațiul athonit, și nu numai. Mitropolitul Antonie Plămădeală (†2005), într-o scrisoare din luna noiembrie a anului 1969, adresată starețului Caliopie Apetrei de la Sihăstria (†1978), îl amintește pe părintele Enoh ca fiind un „părinte grozav, un fel de capsocolivit” și „care umblă din loc în loc, n-are casa lui”.

Părintele Enoh, după numele de mirean Ioan Benea, s-a născut în anul 1895, în comuna Vinderei din județul Vaslui, din părinții Constantin și Casandra. Încă de tânăr și-a dorit să devină călugăr, dar tatăl său i-a intuit dorința și i-a construit o casă pentru a-l abate de la acel gând. Mai departe, și-a îndeplinit datoria față de stat ca soldat. Într-o luptă în care majoritatea militarilor au fost omorâți, Ioan a făgăduit Maicii Domnului că, dacă va scăpa cu viață, va merge în Sfântul Munte să se facă monah. Întors teafăr din armată, a spus familiei gândul său de a merge pentru închinare în Sfântul Munte, dar nici de data aceasta nu a reușit să-l convingă pe tatăl său. Atunci Ioan, râvnitor spre a duce o viață de sfințenie și având în conștiința sa făgăduința făcută Preasfintei, a plecat pe ascuns de acasă, luând vaporul din Constanța, cu direcția Pireu-Grecia. Nu avea nici un document cu el, dar cu toate astea Maica Domnului nu l-a lăsat. A intrat într-un tren și a plecat în Tesalonic, iar de acolo a luat vaporul spre Muntele Athos, ajungând bucuros în portul Dafni, în anul 1922.

Despre locurile prin care s-a nevoit părintele Enoh nu se cunosc foarte multe detalii. În sihăstria numită Vigla există o chilie cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, lăcaș care, în anul 1870, a fost refăcut de ieromonahul Antim din Craiova. Această chilie încă era locuită de părinți români, când, în anul 1927, chiar de hramul acesteia, „Sfântul Acoperământ”, tânărul Ioan a primit schima monahală dimpreună cu numele Sfântului Proroc Enoh.

„Și înscris, tot pustnic sunt”

În cei 57 de ani de nevoință în Grădina Maicii Domnului, părintele Enoh a petrecut o perioadă la o colibă din pustia Hairu, iar mai apoi s-a nevoit prin colibe sărăcăcioase din capitala Karyes sau sihăstria Kapsalei. Mai toate locuințele sale erau lipsite de uși sau ferestre, cu atât mai mult de încălzire, iar hainele sale mereu zdrențuite, care atârnau, le prindea cu agrafe ca să nu se desfacă, după cum se poate observa și în fotografia care îl înfățișează pe bătrânul ascet.

Sfântul Paisie Aghioritul, care a cunoscut mai mulți părinți români cu viață sfântă, spunea despre aceștia că ajungeau la măsuri înalte pentru că „trăiau profund duhul de înstrăinare”, având conștiința că sunt „găzduiți, oaspeți”. Această ­înstrăinare totală a lucrat-o și părintele Enoh, care nici măcar nu știa cât valorează o bancnotă. Deși nu avea „cetate stătătoare”, sufletul său a rămas neclintit și statornic în lupta sa duhovnicească. Când un părinte din Mănăstirea Stavronikita i-a spus că, din moment ce este înscris în mănăstire, în obște, poate să ia de acolo ce are nevoie, Bătrânul Enoh i-a răspuns clar: „Și înscris, tot pust­nic sunt”.

Odată, părintele arhimandrit Vasilie Gondikakis, fost egumen al mănăstirilor Stavronikita și Iviron, l-a găsit pe părintele Enoh la mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon, unde avea ca ascultare să măture trapeza. Mai apoi, ce prisosea de la masa de obște, strângea și împărțea la asceții numai de el știuți. Una dintre rucodeliile sale era să facă mături, pe care le dădea la diferite mănăstiri pentru puțină mâncare, și aceasta împărțită mai apoi sihaștrilor ascunși.

Mitropolitul Athanasie de Limassol a istorisit într-o conferință despre simplitatea, curăția și mai ales credința părintelui Enoh. Pe atunci diacon și student, mitropolitul l-a cunoscut îndeaproape pe vrednicul sihastru, în anul 1978, când l-a dus, însoțit, la medicul din Tesalonic. Acesta ar mai fi fost o dată la medic, însă a refuzat să fie examinat, pentru că trebuia să își desfacă dulama. În luna iunie din acel an a avut loc un cutremur puternic, care a produs foarte multe stricăciuni. Clădirea care îi adăpostea pe părintele Enoh, pe viitorul mitropolit, dar și pe alți monahi și studenți teologi nu era foarte solidă. Primejdia fiind mare, tânărul diacon a bătut la ușa Bătrânului să îl anunțe că trebuie să plece, pentru că se va dărâma clădirea. Dar părintele, cu simplitatea sa caracteristică, i-a răspuns că, „dacă vrea Dumnezeu, moare Enoh; nu vrea Dumnezeu, nu moare Enoh”. Și în timp ce toți au părăsit clădirile, singura lumină care se vedea în miezul acelei nopți era cea de la camera Bătrânului Enoh.

După cum am amintit mai sus, părintele nu avea cunoștințe despre banii care sunt în uz. A vrut o dată să ia o plăcintă cu brânză de la o prăvălie, dar neavând bani a „plătit” făcând rugăciuni cu metanierul pentru vânzătoarele care erau trecute deja de o vârstă, însă necăsătorite. A doua oară când a mers, a primit și un iaurt, pentru care a început să facă metanii în stradă, întrucât socotea că ar fi mai scump. Mitropolitul Athanasie a spus, de asemenea, că, la scurt timp după aceasta, acele vânzătoare s-au căsătorit.

Rugăciunea „trebuie să fie continuă”

Scopul călătoriei la Tesalonic a fost cel medical. În vârstă de peste 80 de ani, Bătrânul Enoh purta cu el toate ostenelile și bolile căpătate pe „cărarea cea strâmtă și cu chinuri”. A acceptat în cele din urmă o consultație din partea unui medic şi deși i s-a spus să nu facă efort sau să se ridice, a început să facă metanii. Teama lui de operație se datora unui singur fapt: riscul de a muri în afara Sfântului Munte. Se gândea că, fiind bătrân, nu va rezista unei operații și nu dorea să părăsească lumea aceasta în afara locului său de nevoință, pe care l-a iubit atât de mult.

Din consemnările părinților greci care l-au cunoscut, ne-au rămas câteva cuvinte simple, presărate însă cu sarea Duhului, pe care el însuși le trăia. Bătrânul spunea: „Omul nu trebuie să ceară slavă. Când omul este cu slavă, e ca și cum ar vrea să câștige și lumea aceasta, și cerul. Asta nu se poate!” Despre monahi zicea: „monahul simplu și smerit se mântuiește ușor”. Altă dată întreba: „De ce să vrei locuri de cinste? Nu vrei să se mântuiască sufletul tău? Din moment ce ai venit în Sfântul Munte ca să se mântuiască sufletul tău, iar vrei slavă, mândrie, slava oamenilor?”, adăugând: „Nu! Să fii simplu, smerit. Nu există alt lucru mai bun decât ca omul să își mântuiască sufletul său. Eu am venit în Sfântul Munte să îmi mântuiesc sufletul, deoarece am citit că Grădina Maicii Domnului este Sfântul Munte, și am spus că acolo se mântuiește ușor omul. Acum am 80 de ani. Ce aștept acum? Mormântul!... Toți vom muri. Astăzi suntem, mâine nu mai suntem în lumea aceasta”.

Părintele Enoh iubea mult rugăciunea, despre care spunea că „trebuie să fie continuă”, pentru că „aceasta ne va mântui”. Din această pricină, era nelipsit metanierul său. De multe ori se plimba prin păduri desculț, cu Psaltirea și papucii în mână, oprindu-se din când în când să citească Psalmi. Monahul de la Mănăstirea Stavronikita, care l-a îngrijit pe Bătrânul Enoh în ultima perioadă a vieții sale pământești, mulțumea mereu lui Dumnezeu că, printre bunătățile de care l-a învrednicit Dumnezeu, s-a adăugat și prilejul de a fi aproape de sihastrul român, spunând în acest sens că „Dumnezeu rânduiește să se îmbolnăvească și flăcăii, copiii săi buni, ca să vedem noi, cei bolnavi cu sufletul și ignoranți, și să devenim mulțumitori Făcătorului de bine”. Mai adăuga și faptul că „părintele Enoh nu avea nevoie de noi, dar probabil noi suntem datori față de el, precum ucenicul față de dascăl”.

Lucrătorul pustiului neroditor, care cu suspinurile cele dintru adânc și-a făcut ostenelile sale însutit roditoare, a plecat din această lume în data de 13 octombrie 1979, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. Să avem parte de rugăciunile sale!