Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, Hurezii Bucureştilor

Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, edificiu reprezentativ pentru arta brâncovenească din ţara noastră, singurul ctitorit în Bucureşti de Sfântul Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu care a supravieţuit vicisitudinilor timpului, se prezintă astăzi în splendoarea-i de altădată. Părintele paroh Emil Nedelea Cărămizaru, artizanul celei mai noi lucrări de restaurare a locaşului de la kilometrul zero al României, ne-a prezentat un itinerar spiritual pornit din negura istoriei pentru a ajunge în cotidian.

O piatră de încercare a cercetării istorice din ţara noastră a fost datarea exactă a primului altar pe care domnitorul Constantin Brâncoveanu avea să ridice ctitoria sa din Capitală la începutul secolului al XVIII-lea, arată părintele paroh Emil Nedelea Cărămizaru: „Cu ajutorul cercetărilor arheologice, orizontul cunoaşterii istoriei Bisericii «Sfântul Gheorghe»-Nou a urcat mai sus de jumătatea secolului al XV-lea. Dorinţa istoricilor de a ajunge la adevăr, de a înfăţişa contemporanilor şi urmaşilor lor istoria îndelungată a acestui sfânt locaş, aureolat de monumentalitate şi de frumuseţe artistică, a adus cu sine diferite interpretări ale trecutului său din partea unor specialişti în artă şi arhitectură. Cu toţii au vrut să înceapă istorisirea lor cu începutul, dar nu toţi au reuşit să găsească acel început. Au ajuns, însă, la adâncimi de timp diferite, cu ajutorul izvoarelor documentare de prin arhive ori biblioteci, şi mai ales prin intermediul cercetărilor arheologice. În acest sens, am putut să identificăm rădăcinile istorice ale actualei biserici brâncoveneşti, adică să completăm verigile lipsă ale lanţului de edificii bisericeşti ce l-au precedat pe cel de astăzi. Descoperirile arheologice din timpul campaniei de săpături din anii 1956-1957, dar mai ales ale celei din 1966-1968, au fost neaşteptat de generoase. Specialiştii işi propuseseră iniţial să verifice numai soliditatea şi eventualele modificări ale zidurilor înălţate de către domnitorul Constantin Brâncoveanu, dar au descoperit în plus vestigiile unor biserici despre care se ştia în trecut doar din spusele unor cronicari, fără alte precizări. Datorită acestor cercetări arheologice au fost aduse la lumină, sub nivelul de călcare al pronaosului şi naosului bisericii brâncoveneşti, vestigiile unei biserici mai vechi, din secolul al XV-lea, anterioare bisericii din secolul al XVI-lea, atribuită de către cronicari lui Dobruş Banul“.

29 iunie 1707, slujba de sfinţire a Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou

Biserica lui Dobruş Banul fusese proiectată şi construită pe măsura numărului de credincioşi ai oraşului la acel început de secol XVI. Pe parcurs

însă, populaţia oraşului a crescut numeric, iar locaşul devenise neîncăpătoare. În plus, faţă de noile construcţii ce o împrejmuiau, monumentale şi voluminoase, ea devenise parcă mai scundă, cu semne vizibile de deteriorare. De aceea, rugămintea Patriarhului Dositei Nottara al Ierusalimului de a construi o biserică pe măsura hanului şi a celorlalte construcţii recent realizate a fost bine primită de domnitorul Constantin Brâncoveanu: „Noua biserică a fost proiectată cu implicarea directă a domnitorului. Abia în anul 1705 acesta a demolat biserica veche, pregătind locul pentru noul edificiu brâncovenesc. Planul noului locaş era triconc, având câte o turlă pe naos şi pronaos, precum şi două turle pe pridvor, cu pronaos supralărgit, cu un pridvor prevăzut cu coloane de piatră sculptate în torsadă, lucrate probabil de aceeaşi echipă de meşteri de la Horezu, condusă de către Manea vătaful de zidari, Vucaşin Caragea pietrarul şi Istrate lemnarul. Reconstrucţia bisericii a fost realizată propriu-zis în anii 1705-1706, după care a fost zugrăvită de o echipă de pictori condusă de Pârvu Mutu Zugravul“, ne explică părintele paroh. Aşezământul „Sfântul Gheorghe“-Nou mai cuprindea, încă din 1699, în afară de hanul şi anexele sale negustoreşti şi gospodăreşti, şi un turn-cloptniţă la intrare, dotat cu un clopot turnat astfel încât să răsune: „Bran-co-van“.

Sfinţirea Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou din Bucureşti a constituit un moment strălucit şi de referinţă in istoria oraşului: „Solemnitatea ceremoniilor şi prezenţa înalţilor ierarhi români şi străini au atras atenţia istoricilor din acea vreme. Constantin Brâncoveanu i-a invitat la sfinţirea bisericii pe toţi patriarhii Orientului şi în special pe Hrisant Nottara, Patriarhul Ierusalimului, urmaşul lui Dositei. Domnitorul a ţinut să confere ceremoniei sfinţirii o strălucire imperială, în virtutea faptului că, prin înrudirea sa cu Cantacuzinii, era moştenitor de drept al Imperiului Bizantin. Acest statut se oglindea în modul de guvernare, în îmbrăcămintea sa, în ceremonia bisericească, în viaţa de la Curte, dar şi în arta postbizantină. Într-un prim moment, s-au întrunit ierarhii români şi străini şi, împreună, au hotărât ca sfinţirea să fie oficiată la 29 iunie 1707, de praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Încă din ajun a fost săvârşită slujba Vecerniei cu Priveghere, atât la Biserica «Sfântul Gheorghe»-Nou, cât şi la Biserica Domnească de la Curte. A doua zi, pe 29 iunie 1707, Domnul Ţării, împodobit de mare sărbătoare, şi toată boierimea s-au adunat la Curte. Apoi, Măria-Sa Vodă l-a trimis pe Ştefan Cantacuzino, vel-postelnic, cu două carete frumoase domneşti, să-i aducă pe înalţii ierarhi străini, cazaţi la palatul patriarhal de la «Sfântul Gheorghe»-Nou. Între timp, moaştele Sfântului Ierarh Nicolae fuseseră duse la Biserica Domnească de la Curte. De aici, în dimineaţa zilei de 29 iunie 1707, Ştefan Cantacuzino, vel-postelnic, a purces cu cele două carete spre Biserica «Sfântul Gheorghe»-Nou, ducându-i Patriarhului Hrisant, din partea domnitorului, o cruce din aur, bătută în pietre scumpe. De acolo au venit la Curte, împreună cu o mulţime impresionantă de preoţi şi egumeni, îmbrăcaţi în veşminte de sărbătoare. Sfinţirea Bisericii «Sfântul Gheorghe»-Nou a reprezentat apoteoza operei edilitare a Domnitorului Constantin Brâncoveanu. Monumentalitatea slujbei, însemnătatea înaltelor personalităţi bisericeşti care au oficiat-o, cântările ce s-au înălţat sub bolţile impunătoarei biserici, toate acestea au imprimat o solemnitate imperială evenimentului“.

Pătrunderea în incinta aşezământului bisericesc se făcea printr-o poartă de lemn cu două canaturi, căptuşite cu tablă. Deasupra acestei porţi domina un foişor construit din zid, cu acoperişul învelit cu olane, peste care se înălţa o cruce. Intrarea în biserică se făcea păşind pe cinci trepte şi pătrunzându-se mai întâi în spaţiul larg deschis al pridvorului, element caracteristic al stilului brâncovenesc. Pridvorul bisericii era de plan rectangular, diferit de alte biserici, inspirând spaţialitate şi monumentalitate. Paisprezece coloane de piatră, cu fusuri canelate şi capiteluri neocorintice, specifice stilului brâncovenesc, susţin cele treisprezece arce ale pridvorului. Intrarea principală se face pe latura vestică, pe sub arcul central, iar celelalte două intrări asigură accesul prin părţile laterale. Intrat prin uşa de lemn masiv în pronaos, credinciosul se afla în faţa unei privelişti somptuoase, spaţioase şi luminoase, asigurată prin supralărgirea pronaosului. La data sfinţirii, biserica era pictată de zugravul bisericesc Pârvu Mutu, după canoanele ermineutice cunoscute în epocă, transformând monumentul arhitectonic într-o adevărată operă de artă. Din nefericire, pictura iniţială a suferit deteriorări ce au dus la dispariţia ei în timp, din cauza incendiilor şi a cutremurelor de pământ care au afectat biserica. Au rămas numai două petice de frescă în cei doi sâni ai sfântului locaş.

Florentin Popescu, scriitor care a cercetat ctitoriile brâncoveneşti, descrie interiorul Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou: „Lăcaşul reproduce în plan arhitectural, la o scară mărită, Hurezii. Dar armonia elementelor şi îmbinarea lor într-un tot de efect artistic sunt, fireşte, deosebite. Ctitoria de la «Sfântul Gheorghe»-Nou impresionează prin dimensiuni, prin ordinea desăvârşită a componentelor arhitecturale, prin decoraţia sculpturală ce utilizează întregul repertoriu cunoscut al stilului (frunze, flori de acat, vrejuri), prin frumuseţea picturilor. Combinaţiile de culori şi naturaleţea tablourilor ieşite de sub penelul lui Pârvu Mutu arată şi aici, ca şi în alte locuri, o fericită eliberare de canoanele picturii bizantine. Catapeteasma - una dintre cele mai frumoase din Bucureşti - de o măreţie în care calmul şi discreţia culorilor şi a dimensiunilor ce compun întregul au darul de a crea o puternică individualitate, va fi stârnit nu numai admiraţia, dar şi invidia boierilor contemporani voievodului“.

Întreg ansamblul arhitectonic impresionează prin armonia volumelor construite. Această capodoperă monumentală împreună cu hanul şi zidurile ce înconjurau biserica au transformat întregul ansamblu brâncovenesc într-o veritabilă citadelă. O astfel de utilizare a avut-o pentru prima oară în luna septembrie 1716, când a părăsit tronul Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot al Ţării Româneşti. De teama represaliilor turcilor şi a tătarilor, locuitorii oraşului s-au adăpostit în hanul lui Şerban Vodă, în cel de la „Sfântul Gheorghe“-Nou, precum şi la Cotroceni.

Panteon al unor mari personalităţi din ţara noastră

În ziua de 17 iunie 1889, cei care l-au cunoscut şi l-au apreciat pe marele poet naţional Mihai Eminescu şi-au îndreptat paşii cerniţi spre Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, unde era depus pe catafalc: „Când marele poet român Mihai Eminescu a trecut la viaţa cea veşnică, în data de 15 iunie 1889, aducerea trupului său neînsufleţit, pentru prohodire, în biserica noastră, a fost de la sine înţeleasă. Acest sfânt locaş, ctitorit de către un mare şi sfânt martir român, îşi deschidea braţele ca să primească la sânul său duhovnicesc pe cel mai mare poet al neamului românesc, Mihai Eminescu, cel care spunea că «dacă românul are o mamă, aceea este Biserica Ortodoxă». Această Mamă a românilor l-a primit cu duioşie maternă, pentru că a dus poezia românească pe cele mai înalte culmi ale gândirii şi simţirii naţionale. Aşadar, în ziua de 17 iunie 1889, trupul fără de suflare al lui Mihai Eminescu, depus în Biserica «Sfântul Gheorghe»-Nou, era înconjurat de flori şi de o impresionantă asistenţă. Devenită un adevărat Panteon al unor mari personalităţi ale României, Biserica «Sfântul Gheorghe»-Nou a primit, de-a lungul timpului, la sânul ei îndoliat şi alţi oameni de cultură şi ştiinţă. Printre aceştia se numără şi Aurel Vlaicu, primul aviator român şi constructor de avioane, trecut la cele veşnice în urma unui accident de zbor petrecut între localităţile Băneşti şi Câmpina, şi prohodit în Biserica «Sfântul Gheorghe»-Nou. Slujba religioasă a avut loc la data de 31 august 1913, după care marele aviator a fost înmormântat la Cimitirul Şerban Vodă (Bellu) din Capitală. De asemenea, marele dramaturg Ion Luca Caragiale, Octavian Goga - poetul «pătimirii noastre», Ioan Alexandru - poetul imnurilor religioase şi marele interpret de folclor Ion Dolănescu, supranumit «regele muzicii populare româneşti», reprezintă doar câteva nume mari ale României care de-a lungul timpului au primit slujba Prohodirii în Biserica «Sfântul Gheorghe»-Nou a Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu“.

Odoarele Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou

Pe lângă frumoasa şi istorica tâmplă brâncovenească, ce a împodobit Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou încă din 1707, anul zidirii ei, racla cu moaştele Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu reprezintă cel mai important reper duhovnicesc din acest sfânt locaş: „Atunci când sfintele moaşte se aflau încă în mormântul voievodal, mulţi credincioşi veneau să se închine, plecându-şi cu smerenie genunchii în faţa criptei unde sălăşluiau acestea, simţind şi mărturisind puterea spirituală pe care o primeau în rugăciunile lor la acest mormânt martiric. În viitorul apropiat, când racla cu sfintele moaşte va fi aşezată într-un maiestuos baldachin lucrat din lemn de tei în stil brâncovenesc, mulţime de credincioşi vor săruta cu evlavie sfintele moaşte binecuvântătoare şi grabnic ajutătoare ale mucenicului lui Hristos, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu. Depusă spre închinare, racla este realizată din argint şi lemn de paltin, lucrată în filigran, împodobită cu pictură în email, frumos decorată cu scene din viaţa şi martiriul Sfinţilor Brâncoveni. Aceasta cântăreşte 86 de kilograme, din care 40 de kilograme de argint. În biserică se află încă un odor deosebit: este vorba de un sfânt epitaf cu o broderie deosebită, lucrat în fir de aur (sec. XVIII-XIX). Acesta străjuieşte, ca o aleasă podoabă duhovnicească, mormântul Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu“.

De asemenea, racla ce adăposteşte mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae este aşezată sub baldachinul aflat în partea stângă a naosului. Inscripţia de pe racla istorică cu moaştele Arhiepiscopului Mirelor Lichiei atestă dania făcută de domnitorul Mihai Viteazul Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou: „Această mână a Sfântului Nicolae au ferecat-o cu aur Domnul Io Mihail Voevod şi Doamna Stanca şi fiul lui Io Necula Voevod, în anul 7108 ş1600ţ. Isşpravnicţ Mitropolitul Eftimie“.

Pelerinii ce trec pragul Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou se pot închina lui Hristos-Domnul cerând mijlocirea Preasfintei Sale Maici şi a Sfintei Cuvioase Parascheva, reprezentate în trei icoane istorice: „În apropierea mormântului ctitoricesc se află cunoscuta icoană făcătoare de minuni «Sfânta Vineri», a Sfintei Cuvioase Parascheva, datând din secolele XVIII-XIX, restaurată în anul 2008. O icoană la care credincioşii din întreaga ţară se închină cu o evlavie deosebită este cea făcătoare de minuni a Maicii Domnului realizată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care este aşezată în naosul bisericii, în apropierea raclei cu moaştele Sfântului Ierarh Nicolae. O altă icoană a Sfintei Cuvioase Parascheva, din secolul al XVIII-lea, la care credincioşii de asemenea se închină cu multă evlavie, şi care are o valoare artistică şi spirituală deosebită, completează zestrea odoarelor duhovniceşti din Biserica «Sfântul Gheorghe»-Nou“, arată părintele paroh Emil Nedelea Cărămizaru, în finalul acestui itinerar spiritual în singura biserică brâncovenească rămasă în Capitala României.