Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Când copiii nu urmează exemplul părinţilor

Când copiii nu urmează exemplul părinţilor

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 25 Feb, 2020

Exemplul bun al părinților constituie o moștenire familială importantă, poate cea mai importantă dintre toate. „Viața cea ­bună are zilele numărate; iar ­numele cel bun în veci rămâne” (Eccleziasticul 41, 16). Însă copiii pot urma calea cea bună a părinților numai dacă vor fi pregătiți să își păstreze principiile moștenite până la capăt. În cazul părinților buni, al căror exemplu este dezavuat de urmașii lor, vina aparține în totalitate copiilor acestora, așa cum a fost și situația prorocului Samuel și a celor doi fii ai săi.

Prorocul Samuel este o personalitate marcantă a lumii vechi-testamentare. Crescut în templul iudaic din Șilo de preotul Eli (cf. 1 Regi 1-2), Samuel devine, după moartea tragică a acestuia și a celor doi fii ai săi, conducător al poporului Israel, după cum mărturisește Scriptura: „Astfel a fost Samuel judecător în Israel în toate zilele vieții sale” (1 Regi 7, 15). În prima parte a vieții sale, prorocul Samuel a acționat asemenea prorocului Moise: a fost și conducător legislativ și militar al po­porului său, dar și principala călăuză religioasă a acestuia, mărturisind cuvântul lui Dumnezeu și învățând calea adevărului.

Odată cu Samuel se încheie, practic, o etapă îndelungată a istoriei poporului Israel: cea a judecătorilor, care a durat de la moartea lui Iosua, fiul lui Navi, și până la înscăunarea lui Saul, primul rege. Acestei perioade îi este dedicată și cartea Judecători din Vechiul Testament. În momentul în care Samuel a îmbătrânit, el a dorit să transfere funcția sa legislativă și militară asupra celor doi fii ai săi, dar aici s-a produs o ruptură fundamentală în istoria israeliților. „Iar dacă a îmbătrânit Samuel, a pus pe fiii săi judecători peste Israel. Numele fiului său celui mai mare era Ioil, iar numele fiului său al doilea era Abia. Aceștia erau judecători în Beer-Şeba. Dar fiii lui nu umblau pe căile sale, ci se abăteau la lăcomie, luau daruri și judecau strâmb. Atunci s-au adunat toți bătrânii lui Israel, au venit la Samuel, în Rama, și au zis către el: «Tu ai îmbătrânit, iar fiii tăi nu-ți urmează căile. De aceea pune peste noi un rege, ca să ne judece acela, ca și la celelalte popoare!»” (1 Regi 8, 1-5). Pentru un tată despre care poporul întreg spunea: „Nu ne-ai nedreptățit, nici nu ne-ai asuprit, nici nu ai luat nimic de la nimeni” (1 Regi 12, 4), căile alese de propriii săi fii trebuie să fi părut monstruoase. În plus, odată cu aceștia, funcția de „judecător” al poporului Israel devine istorie, fiind înlocuită de cea regală. Lăcomia, mita și nedreptatea au condus la o veritabilă revoluție a funcțiilor într-un întreg neam - fapt care s-a repetat de mai multe ori în cursul istoriei, dar, adesea, fără nici un rezultat. Fiii lui Samuel uitaseră de elementul esențial al funcției lor: „Să fiu cel care aplică legea, dar, înainte de toate, acela care o împlinește”, așa cum observa una dintre cele mai vechi rugăciuni adresate judecătorilor și cuprinsă în Pandectele bizantine.

Exemplele bune și urmările diferite

Și totuși, cum se poate ajunge în situația ca părinții buni să aibă parte de copii care nu le urmează absolut deloc căile? Una dintre explicații constă în faptul că fiecare persoană este înzestrată cu libertate. Acest dar înfricoșător al libertății îl poate conduce pe om la culmile înalte ale spiritualității sau, din contră, la abisurile de nepătruns ale patimilor sufletești. Uneori, copiii bravează, vor să fie ei înșiși deschizători de căi, să descopere prin propriile lor puteri adevăratul sens al vieții, să se dezvolte singuri, fără a-și da seama că aceste dorințe se nasc adesea din mândria lor tinerească. Alteori, consideră viața liniștită a părinților ca fiind mult prea ternă, lipsită de suișuri și coborâșuri, o existență în care adrenalina nu-și găsește locul și își doresc cu ardoare să aibă o viață palpitantă, diferită, în care riscurile se îngemănează cu patimile și în care diferența față de părinți este considerată drept o virtute în sine, demnă de a fi dorită. În aceste condiții, tinerii sunt supuși unor disoluții interioare, în care principiile benefice ale părinților sunt înlocuite cu o lipsă totală de reguli, în care haosul și posibilitatea de a alege neîngrădit de vreo autoritate exterioară sunt elementele de bază. La fel au procedat și fiii prorocului Samuel: au considerat că bunul renume al tatălui lor este suficient pentru a le acoperi toate nedreptățile, însă poporul Israel a realizat discrepanța dintre faptele lor rele și comportamentul ireproșabil al tatălui lor. Poate de aceea s-au și răzvrătit triburile israelite împotriva autorității lor atât de curând pentru că era prea mare diferența între sfințenia tatălui și păcătoșenia fiilor. Aproape nimănui nu-i venea să creadă cât de puțin seamănă Ioil și Abia cu tatăl lor, Samuel, care fusese asemenea unui tată pentru poporul israelitean.

Mai binele este dușmanul binelui

Butada care alcătuiește subtitlul de mai sus este atribuită lui Voltaire, însă putea fi rostită oricând de un monah duhovnicesc sau de un părinte înțelept. Uneori, părinții care au o viață irepro­șabilă își doresc atât de mult ca și copiii lor să le semene, încât își dedică întreaga existență „corijării” permanente a acestora. Din dorința de a crește oameni cu o viață desăvârșită, părinții ajung să creeze fie oameni mediocri, veșnic dependenți de ei, fie se trezesc prizonieri într-o relație de rebeliune și ostilitate întreținută pentru lungi perioade de propriii lor copii. Este cu adevărat înfri­co­șătoare afirmația Cuviosului Sofronie Saharov: „În Rusia existau mulți atei, însă cei mai mari atei erau copiii de preoți” (apud Părintele Arsenie Papacioc, Despre armonia căsniciei, ediție îngrijită de ierom. Benedict Stancu, Constan­ța, Ed. Elena, 2013, p. 74). Sigur, această situație se poate explica prin faptul că părinții acestor copii nu se preocupaseră suficient de educația lor religioasă, dar, în unele situații, se ocupaseră atât de mult, încât forțaseră limitele propriilor copii. De altfel, Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul observa: „Evlavia părinților nu ajunge. Trebuie să nu-și silească copiii spre a-i face buni cu forța. Există primejdia ca atunci când ne stăpânește egoismul în viața noastră bisericească să ne îndepărtăm copiii de Hristos. Copiii nu au nevoie de constrângeri. [...] Motivul pentru care unii copii din părinți evlavioși, după ce cresc, ajung să se răzvrătească, părăsind și Biserica și totul, ducându-se altundeva ca să-și găsească împlinirea, este această constrângere exercitată asupra lor de părinții «buni». Părinții așa-ziși «evlavioși», care au avut grijă să facă din copii niște «buni creștini», prin intermediul iubirii lor ome­nești, i-au constrâns, și s-a întâmplat pe dos” (Sf. Porfirie Kavsokalyvitul, Sfaturi despre creșterea și educarea copiilor, trad. de pr. Gabriel Mândrilă, București, Ed. Sophia/Metafraze, 2016, p. 46).

Așadar, fără mânie și părtinire, dar cu dragoste și răbdare pot fi crescuți copii buni de părinți buni. În caz contrar, oricât de buni ar fi părinții, copiii se vor îndepărta de căile lor.

Citeşte mai multe despre:   copil  -   Profetul Samuel