Cântarea în cărțile Pentateuhului (II)

Iubal, creatorul instrumentelor muzicale, cântarea lui Moise după trecerea prin Marea Roșie și izbăvirea de egipteni, lauda adusă lui Dumnezeu de fiii lui Israel la fântâna Beer au constituit primele exemple legate de subiectul cântării în cărțile Pentateuhului. Însă, elementul cel mai remarcabil în acest sens este cel pe care îl regăsim în cartea Deuteronomul, unde Însuși Dumnezeu predă poporului Israel textul unei cântări.

Prorocul Moise este cel care influențează, direct sau indirect, exemplele de cântări din cărțile Pentateuhului. Nu este vorba doar de redarea acestora, ci și de crearea lor directă, cum este cazul celei rostite cu ocazia izbăvirii poporului Israel din robia egipteană, care culminează cu trecerea prin Marea Roșie și înecarea oștirii egiptene în valurile acesteia. De asemenea, el este cel care notează cântarea rostită de poporul Israel înaintea fântânii Beer.

Cântarea ca mărturie

Însă cel de-al treilea și ultim exemplu de cântare adnotată în paginile primelor cinci cărți ale Vechiului Testament este unul cu totul deosebit față de primele două exemple. În primul rând, deoarece ea aparține lui Dumnezeu, Care o predă prorocului Moise ca mod pedagogic și cultic de reamintire a tuturor minunilor Sale și ca avertisment împotriva viitoarelor păcate ale poporului Israel și, în consecință, a pedepselor care pot surveni asupra acestuia. În al doilea rând, pentru că, odată cu însemnarea și predarea acestei cântări, prorocul Moise trece la cele veșnice, fără a vedea pământul făgăduit de Dumnezeu, la venerabila vârstă de 120 de ani. Astfel, în preambulul rostirii cântării către prorocul Moise, Dumnezeu îi transmite că, după ce acesta va trece la cele veșnice, poporul Israel se va răzvrăti și va sluji idolilor păgâni, părăsindu-L întru totul. De asemenea, îi pune în vedere că Își va întoarce fața de la poporul ales și că dorește să lase cântarea aceasta drept o formă de mărturie înainte ca toate fărădelegile și nenorocirile viitoare să se petreacă. „Așadar, scrie-ți cuvintele cântării acesteia și învață pe fiii lui Israel și le-o pune în gura lor, pentru ca această cântare să-Mi fie mărturie printre fiii lui Israel. Căci Eu îi voi duce în pământul cel bun, unde curge lapte și miere, după cum M-am jurat părinților lor, și vor mânca, se vor sătura, se vor îngrășa, se vor îndrepta spre alți dumnezei și vor sluji acelora, iar pe Mine Mă vor lepăda și vor călca legământul Meu, pe care l-am dat lor. Dar când îi vor ajunge mulțime de nenorociri și de necazuri, atunci cântarea aceasta va fi mărturie împotriva lor, căci ea nu va pieri din gura lor și din gura urmașilor lor. Cunosc Eu cugetele lor pe care le au ei acum, înainte de a-i duce în pământul cel bun pentru care M-am jurat părinților lor” (Deuteronomul 31, 16-21). După primirea cântării de la Dumnezeu, Scriptura adaugă faptul că „a rostit Moise în auzul întregii obști a Israeliților cuvintele cântării acesteia până la sfârșit” (Deuteronomul 31, 30). Așadar, întregul popor a auzit și a putut să învețe cuvintele cântării predate de Dumnezeu prorocului Moise.

Un imn al legământului

În debutul cântării, prorocul Moise începe prin a lăuda lucrarea și măreția dumnezeiască: „Numele Domnului voi preamări. Dați slavă Dumnezeului nostru! El este tăria; desăvârșite sunt lucrurile Lui, căci toate căile Lui sunt drepte. Credincios este Dumnezeu și nu este întru El nedreptate; drept și adevărat este El” (Deuteronomul 32, 3-4). Apoi, textul continuă prin condamnarea repetată a poporului ales pentru răzvrătirea și păcatele sale. „Iar ei s-au răzvrătit împotriva Lui; ei, după netrebniciile lor, nu sunt fiii Lui, ci neam îndărătnic și ticălos. Cu acestea răsplătiți voi Domnului? Popor nechibzuit și fără de minte, au nu este El tatăl tău, Cel ce te-a zidit, te-a făcut și te-a întemeiat?” (Deuteronomul 32, 5-6). De asemenea, se face referire la istoria trecută a poporului pentru a reitera faptul că acesta a fost ales de Dumnezeu în chip special și că este important să-și amintească de nenumăratele binefaceri primite. „Adu-ți aminte de zilele cele de demult, cugetă la anii neamurilor trecute! Întreabă pe tatăl tău și-ţi va da de știre, întreabă pe bătrâni, și-ți vor spune: când Cel Preaînalt a împărțit moștenire popoarelor, când a împărțit pe fiii lui Adam, atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu; iar partea Domnului este poporul lui Iacov, Israel e partea lui de moștenire” (Deuteronomul 32, 8-9). În cele din urmă, prorocul Moise oferă și explicația actualelor și viitoarelor rătăciri ale poporului ales în relația sa cu Dumnezeu: lăcomia și închinarea la dumnezei străini - „A mâncat Iacov, s-a îngrășat Israel și s-a făcut îndărătnic; îngrășa­tu-s-a, îngroșatu-s-a și s-a umplut de grăsime; a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut și a disprețuit cetatea mântuirii sale. Întărâtat-au râvna Lui cu dumnezei străini și cu urâciunile lor L-au mâniat; iar pe Apărătorul, Cel ce te-a născut, L-ai uitat și nu ți-ai adus aminte de Dumnezeu, Cel ce te-a zidit” (Deuteronomul 32, 15-18). Până aici, textul cântării este un fel de rezumat al cuvintelor lui Dumnezeu rostite către prorocul Moise înainte de primirea propriu-zisă a imnului în cauză. Apoi, apar cuvintele transmise direct de la Dumnezeu, care, cel puțin la început, sunt înfricoșă­toare: „Îmi voi ascunde fața Mea de la ei și voi vedea cum va fi sfârși­tul lor; căci neam ticălos sunt ei și copii în care nu este credincioșie. Ei M-au întărâtat la gelozie prin cei ce nu sunt Dumnezeu și au aprins mânia Mea prin idolii lor; îi voi întărâta și Eu pe ei printr-un popor care nu e popor, le voi aprinde mânia printr-un neam fără pricepere” (Deuteronomul 32, 20-21). Aici pare că textul imnului face referire la căderile viitoare în mâinile moabiților, filistenilor, babilonienilor sau romanilor pe care poporul Israel le-a suferit de-a lungul istoriei sale zbuciumate. Însă, imediat după cuvintele grele, urmează starea de nădejde. Dumnezeu amână distrugerea poporului ales atât pentru a nu face pe plac vrăjmașilor acestuia (cf. Deuteronomul 32, 26-30), cât și pentru multa Sa milostivire: „iar Domnul va judeca pe poporul Său și Se va milostivi asupra robilor Săi, când va vedea că a slăbit tăria lor și că nu se mai află nici robi, nici slobozi” (Deuteronomul 32, 36). Cântarea se încheie cu o slăvire a lui Dumnezeu, cum, de altfel, și începe: „Vedeți, vedeți, dar, că Eu sunt și nu este alt Dumnezeu afară de Mine: Eu omor și înviez, Eu rănesc și tămăduiesc și nimeni nu poate scăpa din mâna Mea! Eu ridic la cer mâna Mea și Mă jur pe dreapta Mea și zic: Viu sunt Eu în veac! [...] Veseliți-vă, ceruri, împreună cu El și vă închinați Lui toți îngerii lui Dumnezeu! Veseliți-vă, neamuri, împreună cu poporul Lui și să se întărească toți fiii lui Dumnezeu!” (Deuteronomul 32, 38-39, 43).

Această cântare, ultima scrisă de mâna prorocului Moise și cea dintâi predată de Dumnezeu poporului Israel se constituie ca un avertisment sumbru asupra istoriei celui din urmă. O istorie grea, încărcată de încercări și care va culmina în cele din urmă cu eșecul recunoaș­terii adevăratului Mesia. Putem spune, așadar, că rolul ultimei cântări din cărțile Pentateuhului este atât unul pedagogic, cât și profetic. O cântare care va deveni realitate și care se constituie ca o mărturie dumnezeiască asupra parcursului sinuos al existen­ței omenești.