Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Care sunt soroacele de pomenire ale celor adormiți?

Care sunt soroacele de pomenire ale celor adormiți?

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: Pr. Asist. Dr. Silviu Tudose - 25 Feb, 2021

În Biserica Ortodoxă, cea mai frecventă slujbă care se face pentru cei adormiţi este parastasul, un rezumat al slujbei Înmormântării, cu rugăciunile de dezlegare şi iertare rostite de fiecare dată. Primul parastas sau prima pomenire coincide cu pomana care se face în ziua înmormântării. Acesta este primul soroc, la trei zile după moarte. După aceea, se fac parastase la fiecare soroc de pomenire: la nouă zile, la 40 de zile (şase săptămâni), la trei, şase şi nouă luni, la un an, în fiecare an până la şapte ani după moarte şi, după aceea, în sâmbetele morţilor de peste an. Fiecare din aceste soroace au fost rânduite în funcţie de un eveniment sau un simbolism aparte.

La trei zile se face pomenire în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii cea de a treia zi din morţi a Mântuitorului.

La nouă zile se face pomenire pentru ca cel adormit să fie așezat de Dumnezeu cu cele nouă cete îngereşti sau cu cele nouă cete ale sfinţilor, şi în amintirea ceasului al nouă­lea, când, înainte de a muri pe Cruce, Mântuitorul a făgăduit tâlharului bun Raiul.

La 40 de zile (şase săptămâni), pentru că între Învierea şi Înălţarea Mântuitorului au trecut 40 de zile. După moarte, şi sufletul se înalţă la Dumnezeu, Care l-a creat, fiind judecat. Ne rugăm acum, la ceasul judecăţii, pentru a fi primit în ceata drepţilor. Legat de această pomenire, Sfântul Ambrozie al Mediolanului vedea în ea pilda lui Iosif, Patriarhul Vechiului Testament, care şi-a plâns tatăl, în Egipt, timp de 40 de zile, după moartea acestuia.

La 3, 6 şi 9 luni, spre slava Sfintei Treimi, în care răposatul a crezut. Toate aceste „termene” sunt derivate ale numărului trei, care desemnează prin excelenţă cele trei persoane al Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

La un an, în amintirea perioadei în care Biserica se afla sub mânia persecutorilor şi când ziua morţii unui mucenic devenea zi de prăznuire pentru întreaga comunitate. Ziua morţii era, de fapt, ziua de naştere în Împărăţia cerurilor.

Anual, până la şapte ani (numărul şapte, în spiritualitatea creştină, exprimă perfecţiunea şi sfinţenia, amintind şi de cele şapte zile ale creaţiei lumii).

Anual, în sâmbetele morţilor (numite de iarnă, de vară şi, în unele zone, de toamnă).

Soroacele de care am amintit au primit de-a lungul timpului şi alte explicaţii, pe lângă cea teologică, pe care le-am menţionat. Una dintre ele este cea potrivit căreia, până la 40 de zile, când are loc judecata particulară, sufletul peregrinează încă pe pământ, mai ales prin locurile în care a vieţuit, trecând prin vămile văzduhului, privite ca etape premergătoare judecăţii. Această teologumenă are ca punct de plecare părerea Sfântului Macarie Alexandrinul (†395), în scrierea sa „Cuvânt pentru ieşirea sufletului”.

De asemenea, pe baza celor descrise în Sinaxarul Sâmbetei morţilor (de dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi), întărite şi de părerea unuia dintre cei mai importanţi tâlcuitori ai cultului nostru, Sfântul Simeon al Tesalonicului, se poate face o analogie între soroacele de pomenire şi descompunerea trupului omenesc după moarte, aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor. Excepţie fac trupurile care nu putrezesc, fie din cauza anumitor păcate din timpul vieţii, nedezlegate, sau în urma unor condiţii fizice speciale în care sunt îngropate, fie, în cel mai fericit caz, datorită darului sfinţeniei şi al nestricăciunii pe care-l primesc drept răsplată de la Dumnezeu. Astfel, se spune că în a treia zi după ce moare omul începe să i se desfigureze faţa, iar în a noua, restul trupului începe să se strice, cu excepţia inimii, care se strică în a 40-a zi. De asemenea, în timpul a şapte ani de la moarte, trupul omului se dezintegrează total şi se duce în „pământul din care a fost luat”. Se pare că acest proces firesc de descompunere se petrece exact în sensul invers al celui de formare a trupului omenesc, în pântecele mamei: mai întâi se formează inima, apoi cele ale trupului, faţa fiind ultima care se desăvârşeşte, înainte de naştere.

Zilele de pomenire generală a morţilor

Ziua de sâmbătă a fiecărei săptămâni, cu excepţia celor în care rânduiala tipiconală nu prevede acest lucru, este consacrată pomenirii morţilor. Aşa cum fiecare duminică este o aducere aminte şi o retrăire a Învierii Domnului, fiecare sâmbătă este o imitare a Sâmbetei Mari, în care Mântuitorul Hristos S-a aflat „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul”.

Există în cursul anului bisericesc şi trei sâmbete în care cei adormiţi sunt comemoraţi în mod solemn, într-un mod general. Prima dintre ele este Sâmbăta Moşilor de iarnă, care precede Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi sau a Lăsatului sec de carne, când dumnezeieştii Părinţi au hotărât pomenirea tuturor celor din veac adormiţi, întru dreapta credinţă, în nădejdea învierii veşnice. Această comemorare a fost rânduită acum, pentru că în ziua următoare este prăznuită cea de a Doua Venire a Domnului, când va judeca lumea. Rugăciunea pentru cei adormiţi devine astfel o imagine a marii adunări eshatologice care va precede Judecata, la care sperăm să dobândim cu toţii răspuns bun.

A doua zi de pomenire generală a morţilor este Sâmbăta Moşilor de vară, care precede Duminica Pogorârii Sfântului Duh. A fost rânduită această pomenire pentru ca şi ei să se bucure împreună cu noi, cei vii, de venirea Duhului de a doua zi.

În Biserica Ortodoxă Română este prăznu­ită şi Sâmbăta Moşilor de toamnă, chiar dacă această zi nu este consemnată ca atare în cărţile de slujbă, de obicei în prima sâmbătă a lunii noiembrie.

Toate aceste sâmbete sunt numite ale moşilor, deoarece prin cuvântul „moş” sunt denumiţi îna­intaşii dintr-un neam („din moşi-strămoşi” este o expresie care arată vechimea necunoscută a unui lucru).

Alături de sâmbetele morţilor mai există şi alte câteva zile în care îi pomenim pe cei ador­miți, care sunt foarte importante şi respectate cu multă evlavie de creştinii ortodocşi.

Mai întâi, în perioada Postului Mare, când morții sunt pomeniți în ceea ce numim rânduiala sărindarelor, adică a pomelnicelor pe care credincioşii le aduc la biserică, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile (saranda, în greaca modernă, înseamnă 40). „Dezlegarea” sau finalul acestor pomeniri se face în Sâmbăta lui Lazăr, nicidecum în Joia Mare. Conform rânduielii tipi­conale, după Sâmbăta lui Lazăr, până în Duminica Tomii, nu se fac parastase.

Pomeniri ale morţilor se fac şi în zilele hramurilor bisericilor, pentru ctitorii acestora, sau de praznicul Înălţării Domnului, pentru eroii care s-au jertfit pentru apărarea credinței.

În sfârşit, o pomenire a morţilor, de influenţă slavă, neacceptată oficial, ci doar îngăduită de Biserică, este şi cea care se cheamă Paştele blajinilor, săvârşită luni sau marţi, după Duminica Tomii.

Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra

 

Citeşte mai multe despre:   parastas  -   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul  -   mosii de iarna  -   mosii de toamna  -   Mosii de vara  -   pomelnic  -   sambata mortilor