Catedrala României, ctitorie națională sub ocrotirea Sfintei Cruci

Mai ales cu prilejul sfințirii Catedralei Naționale, orice om de bună-credință va putea observa că Biserica s-a remarcat făcând o zidire exemplară, ca pentru Dumnezeu. În general, lucrul pe șantierele ei nu merge bine întâmplător, întrucât nu este vorba doar de bani, ci și de „rânduială” și de fidelitatea „lucrătorilor”. De acei lucrători buni „care dau roadele la timpul lor” (cf. Matei 21, 41). Fără conjugarea înțeleaptă a întregului efort bisericesc cu firescul sprijin juridic și financiar al Statului Român, construirea catedralei, atât de bine și într-un timp deloc lungit, ci dimpotrivă, la termenele centenarelor (na­țional, 2018; bisericesc-patriarhal, 2025), ar fi fost utopie. Neîndoielnic, aici nu poate fi vorba doar de lucrare omenească! Istoria, vegheată de Pronie, se desfășoară asemănător. De pe Colina Bucuriei, din actuala catedrală a lui Constantin-Șerban Basarab, cu hram împărătesc, ne vom muta în Casa cea nouă din fostul Deal al Arsenalului, odinioară binecuvântat de mai multe Sfinte Altare și cruci istorice, dintre care una (a domnului valah Alexandru al II-lea Mircea 1568-1577) s-a aflat în imediata proximitate, dacă nu chiar pe actualul amplasament al Catedralei Naționale.

În creștinătate și, mai ales, în tradiția răsăriteană, interacțiunea dintre viața Bisericii și realitatea statal-politică stă „sub semnul Crucii”. În iconografia ortodoxă, Crucea apare zugrăvită între Constantin și mama sa, Elena (doar astfel pictați împreună), care sunt doi însemnați demnitari politici și sfinți, reținuți în imnografie sub o îndoită titulatură ce îmbină ambele planuri: Mari Împărați și întocmai cu Apostolii, în tradiția populară fiind numiți chiar „părinții Sfintei Cruci”. Din vremea lor (sec. IV), creștinii, până atunci oficial per­secutați, au început să primească pentru săvârșirea cultului chiar acele basilicae, foste săli publice de judecată (basilikos oikia) și pentru alte întruniri cu caracter politic, comercial etc., cu nume derivat din autoritatea basileului/ împăratului/ regelui. Este de remarcat că dintre principalele limbi romanice sau neolatine, numai în cea română (exceptând baselgia - biserică din retoromana în proces de extincție), basileus/basilica au dat atât denumirea lăcașului de cult, cât și a instituției și a comunității sau adunării de credință și rugăciune în ansamblu: biserică/ Biserica.

 Într-un punctual comunicat de presă al Bisericii, de la debutul șantierului (2010), se spunea atât de frumos și mobilizator, în spiritul tradiției de veacuri a Ortodoxiei românești: „Catedrala nouă va aduce multă bucurie în sufletele tuturor celor care rămân permanent în memoria și recunoștința Bisericii, fiind onorați cu numele de «fericiții și pururea pomeniții ctitori ai bisericii acesteia»!”. Păstrând proporțiile, gestul fiecăruia de a face catedrala rămâne asigurat de cuvintele Mântuitorului Hristos, spuse despre femeia care I-a uns capul cu „mir curat de nard, de mare preț” (Ioan 12, 3) - „Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune și ce-a făcut ea, spre pomenirea ei” (Marcu 14, 7).

Cu adevărat, în cazul nostru impresionează zbaterea unei Biserici Ortodoxe locale timp de un veac și jumătate pentru firescul de a avea un lăcaș-simbol reprezentativ, după cum au majoritatea popoarelor. „Orice mare națiune europeană - scria analistul și senatorul român Petrișor Peiu - și-a clădit identitatea în jurul unei catedrale și orice mare oraș european începe în fața unei catedrale.” Referitor la timpurile prezente, chiar și în Occident (mai la adăpost de vicisitudinile istoriei și cu catedralele demult isprăvite), s-au zidit și reclădit până nu de mult („Frauenkirche”, Dresda) și încă se mai lucrează la edificii religioase monumentale („Basílica de la Sagrada Família”, Barcelona). Între altele, interesant este și faptul că narațiunea și cronologia istorică sunt asemănătoare în cazul catedralei din București și al „Catedral de Madrid” (Almudena). În timp ce Alfonso al XII-lea așeza piatra de temelie în 1883, Carol I al românilor, alături de corpurile legiuitoare din noul regat european, prevedea 5% din bugetul țării pe anul 1884 pentru clădirea „unei catedrale române în Capitală”. Ce a urmat este o istorie a amânărilor aproximativ comună, din cauze economice, militare etc., ce au condus la isprăvirea ambelor proiecte abia în vremea noastră. În completarea acestei asemănări istorice, readucem în actualitate o mărturie culeasă de Agenția de Știri Basilica, a unui confrate neolatin, un domn care spunea în 2020: „Sunt spaniol și, sincer, nu înțeleg de ce există polemici despre construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Pur și simplu, fiecare mare națiune creștină trebuie să aibă o mare catedrală națională și România este fără îndoială o astfel de națiune”.

Continuând retrospectiv, una dintre mișcă­toarele mărturii apologetice ivite despre noua catedrală, de când a început zidirea ei, s-a publicat la trei ani după trecerea la Domnul a autorului. Textul părintelui mărturisitor Nicolae Bordașiu (1924-2018) apărea în 2021, cu un titlu sugestiv: „Oamenii trec, catedralele rămân și știu să vorbească; au destinația lor de a duce mesajul peste veacuri, mai departe. Această destinație e greu de înțeles de către oricine, mai ales când spiritul îi este înlănțuit de materialismul zilei și-l ține închis în cușca problemelor diurne. Atunci, nu poate depăși granița calculelor financiare imediate și a strategiilor politice cu vedere scurtă ce nu pot privi în viitor. Astfel de judecăți, chiar cu un IQ foarte ridicat, pun întrebări simple: De ce nu au bani spitalele și trebuie pentru Catedrala Mântuirii Neamului? Cei care sunt împotrivă au o clipă satisfacția unui orgoliu propriu, că s-au opus, dar nu pricep că - prin păcat - au pierdut posibilitatea de a nu muri; cei care sunt pentru trăiesc - prin contribuția lor - conștiința că participă la clipa de nemurire, fiindcă prin catedrală vor intra în veșnicie”.

Raportat la universul Sfintei Cruci, la ceea ce înseamnă ea pentru creștini, tabelele, calculele și alte diverse socoteli terestre, nu ironic, ci real pot fi puse în oglindă cu „o mică observație în legătură cu folosirea semnului crucii în matematică, care spune și ea ceva. În forma simplă (+) adaugă, iar sub forma celei a Sfântului Andrei (x) înmulțește” (Costion Nicolescu). Așadar, să nu fie cu mirare! Ortodoxia nu divide, ci unește, iar Crucea care o esențializează nu desparte, ci adună și sporește.

 Astăzi nu mai pot fi închise ori demolate bisericile din Răsărit, însă, cu anumite ocazii, acțiunile fizice de odinioară sunt transpuse socio-cultural cu mijloace media și chiar academice, așa cum s-a întâmplat și în vremea zidirii catedralei noastre. Astfel de încercări, dincolo de orice alte aspecte culturale, politice, economice etc., în sinea lor, chiar fără să știe cei care le întreprind, sunt jenate de taina și teologia Crucii ce, într-adevăr, adăpostește „sub semnul ei” întreaga viață a Bisericii, fiind, cum se spune în acatist, „ușa tainelor” și „cheia împărătească ce a deschis Raiul”. Raiul a fost reinaugurat cu „tâlharul cel bun” de pe Cruce, care, regăsit el însuși prin pocăință, L-a re­cunoscut pe Mântuitorul spunând: „Pome­nește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta” (Luca 23, 42). Biserica dă slavă lui Dumnezeu, iartă și nu ține minte răul! Pe toți fiii și-i dorește mântuiți, privind la chipul dumnezeiesc-nemuritor din fiecare om. Biserica este întâia instituție (și adesea singura) care își manifestă organic grija vie față de memoria și, mai ales, de sufletele înaintașilor. Crucea și pomenirea sunt în firea ei, a tuturor celor încreștinați prin Sfântul Botez, așa cum sunt majoritatea românilor din pruncia lor! Cu răbdare și cu gândul la zicerea nevinovată a lui Pavel Marcu, un copil de numai câțiva ani, dintr-o comunitate parohială a Bucureștilor (Dobroteasa) - că, „la fiecare slujbă, Hristos vine la masa de la Catedrală -, sperăm ca Dum­nezeu să-i așeze pe cât mai mulți la masa armoniei întru purtarea reciprocă a Crucii pentru o societate românească însănătoșită, normală, creștină.