Ce scriem pe crucea așezată la mormânt?

Semnul Sfintei Cruci a însoțit încă de la început viața Bisericii creștine, întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos Cel răstignit și înviat. Nu avea cum să fie altfel, din moment ce, așa cum învață Apostolul Pavel, „noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (cf. 1 Corinteni 1, 23). În primele două veacuri, creștinii foloseau mai multe simboluri de recunoaștere, între care amfora sau faimosul simbol al peștelui, întâlnit astăzi pe unele maşini ale creștinilor. Acesta din urmă era folosit nu pentru faptul că vizual amintea de Mântuitorul Iisus Hristos, ci pentru că denumirea peştelui în limba greacă era un acrostih al expresiei „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor”.

Ca simbol vizual al creștinismului, foarte curând crucea a luat locul celorlalte semne, biruind prin simplitatea și puterea ei arhetipală, dar în special prin faptul că acest semn are o legătură imediată cu Răstignirea și moartea Domnului. La începutul veacului al treilea, cunoscutul apologet creștin Tertulian considera semnul Crucii o realitate veche, la care creștinii nu pot renunța, fiindcă: „în toate călătoriile și acțiunile noastre, în toate intrările și ieșirile noastre, atunci când ne scoatem încălțările, când ne îmbăiem, când stăm la masă, când ne așezăm, indiferent de ceea ce facem, ne însemnăm frunțile cu semnul Crucii” (De Corona, 3).

Odată cu descoperirea la Ierusalim de către Sfânta Împărăteasă Elena a adevăratei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul și cu observarea puterii ei miraculoase de vindecare, cultul Sfintei Cruci a cunoscut o dezvoltare neîntreruptă, cu valențe multiple în viața liturgică și duhovnicească.

Era firesc ca acest semn să fie prezent și în momentul trecerii la cele veșnice a creștinilor. De aceea, semnul Crucii poate fi întâlnit pe mormintele martirilor din catacombe sau pe majoritatea pietrelor funerare descoperite. Ulterior, au apărut și cimitirele, spații considerate sacre de creștini, în care osemintele celor adormiți în Domnul așteaptă obșteasca Înviere. În civilizația greco-romană, cei morți erau înhumați la început în spațiul caselor, apoi de-a lungul drumurilor, în afara zidurilor cetăților. În primele veacuri ale perioadei bizantine au fost interzise înhumările în interiorul orașelor, însă, după ce au fost construite mai multe lăcașuri de cult, în jurul acestora au apărut cimitirele, adică locuri de odihnă ale celor răposați (koimetirion, cuvântul grecesc din care provine, înseamnă dormitor). Datorită credinței creștine, se schimba astfel perspectiva asupra morții, iar trupurile celor morți nu mai rămâneau în sarcofage, adică în „mâncătoare de trupuri”, ci odihneau în sicrie, adică în chivote, așezate în cimitire, așteptând învierea obștească.

Mormintele care formau și formează un cimitir sunt însoțite de fiecare dată de ceea ce numim cruce funerară sau cruce de mormânt. E adevărat că există două astfel de cruci. Una de lemn, care însoțește sicriul până la mormânt și care este așezată după înhumare cumva provizoriu la căpătâiul celui adormit, în cimitir. Cealaltă este crucea de mormânt - din lemn, piatră, marmură sau fier - care poate să fie aceeași pentru mai mulți creștini înhumați în aceeași criptă. În vechime, acestea din urmă erau confecționate de meșteri specializați în această artă, fiind foarte dezvoltat ceea ce se numea „meșteșugul cruceritului”.

De obicei sculptate, cu motive florale, pe cruci sunt prezente elemente din epitaful Mântuitorului, cum ar fi soarele și luna, ca simboluri ale lumii și timpului, sau îngeri și sfinți. Uneori apar și anumite citate biblice sau mesaje din partea celor rămași, prin care își manifestă regretul pentru moartea celor înhumați acolo. Sunt cazuri în care aceste mesaje sunt puerile, exagerat de lacrimogene sau chiar neindicate pentru a fi scrise pe o cruce. Mă gândesc la unele inscripții de pe crucile celebrului cimitir de la Săpânța, care sunt la limita bunei-cuviințe creștine.

Pe toate crucile au fost trecute întotdeauna numele și vârsta celor adormiți. Doar soldații necunoscuți, care și-au dat viața pe câmpurile de luptă, au în cimitirele lor cruci fără nume.

Constatăm, așadar, grija deosebită pe care înaintașii noștri au acordat-o crucii de la mormânt, despre care credințele populare afirmă chiar că e cea de care fiecare se va prinde și împreună cu care se va înfățișa la Judecata de Apoi.

În vremurile moderne, puțini mai sunt meș­terii care să confecționeze o cruce de mormânt autentică, conformă cu tradiția. Crucile folosite în timpul înmormântării sunt confecționate de obicei de firmele care oferă servicii funerare. Sunt din lemn, iar după înmormântare sunt păstrate la mormânt până la parastasul de un an sau până când timpul le deteriorează. Dacă există deja o cruce funerară la mormântul respectiv, această cruce de lemn se așază în spatele ei. Deși ele nu se sfințesc, ar trebui ca atunci când sunt îndepărtate, să nu ajungă la groapa de gunoi, ci să fie îngropate sau arse.

Sigur că despre felul în care ar trebui să arate aceste cruci, mai ales cele „permanente”, de piatră sau marmură, care străjuiesc mormintele în cimitire, se pot scrie multe lucruri.

Dacă ne referim numai la ce scriem pe cruce, greșeala cea mai des întâlnită este nu una legată de felul în care sunt scrise numele celor adormiți sau de calitatea mesajelor poetice care apar uneori, ci de inițialele aflate în partea de sus.

Pe cele mai multe cruci scrie I.N.R.I., adică inițialele românești ale cuvintelor „Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor”, traducerea expresiei latinești „Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum”, scrisă de Pilat și pusă deasupra Crucii Mântuitorului (cf. Ioan 19, 19), „cu litere grecești, latinești și evreiești” (cf. Luca 23, 38).

Ne întrebăm: e corect să scriem aceste inițiale pe crucile celor adormiți în nădejdea învierii? Este această cruce aceeași cu cea a Răstignirii?

Răspunsul cel mai bun este dat de cei care aleg să nu scrie pe cruce I.N.R.I., ci IC XC NI KA. De ce? Fiindcă aceste inițiale sunt prescurtarea de la cunoscuta sintagmă „Iisus Hristos biruie/biruiește”. IC și XC sunt inițialele grecești ale numelui Mântuitorului, Iisus Hristos, iar NI și KA, sunt împărțirea în două a indicativului prezent al verbului grecesc „nikao”, care înseamnă „a birui” sau „a învinge”.

Această expresie, desemnată de inițialele ei, o întâlnim și pe prescurile folosite la Sfânta Liturghie și în icoane, fiind „pecetea” Mântuitorului Iisus Hristos Cel răstignit și înviat. El este Cel care a biruit moartea, cu moartea pe moarte călcând, și ne-a dăruit Învierea.

Crucea de la căpătâiul creștinilor ortodocși nu este un semn doar al morții, ci și al învierii. Este imaginea credinței în înviere a celui adormit. De aceea, nu este corect ca ea să poarte inițialele scrise batjocoritor de autoritatea romană pe Crucea Mântuitorului, ci mărturia credinței în Înviere, semnificată de inițialele expresiei „Iisus Hristos biruie!”

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)