Ceasul întâlnirii noastre cu veșnicia

Gândul la trecerea noastră din această existență umilă și rutinată la cea netrecătoare a întraripat mintea multor sfinți. Memento mori - „nu uita că vei muri” - acest adagiu al filozofiei antice, și-a găsit un puternic susținător în teologia patristică. Spre deosebire de conceptul filozofic, însă, gândirea creștină a înfrumusețat aceas­tă piatră de hotar a existen­ței noastre, unind-o cu începutul vieții veșnice. Paginile scrise de Evagrie Ponticul reliefează tocmai această idee esențială: moartea nu este un sfârșit, ci, în realitate, un nou început.

În debutul romanului său Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda a așezat această frază substanțială: „Moartea este un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I, București, Ed. Litera Internațional, 2009, p. 21). Această spaimă a omului față de moarte provine în primul rând din necunoașterea ei, pentru că mulți aleg să evite orice subiect referitor la ea. Cel mai adesea, moartea îl cuprinde pe om nepregătit pentru întâlnirea cu ea, deși este singurul element din univers în privința căruia nu poți avea îndoieli că-l vei rata sau că te va evita. Pornind meditația sa referitoare la ceasul de pe urmă al existenței lumești și, totodată, cel de început al vieții veșnice, Evagrie Ponticul se referă exact la această așezare a morții în spațiul care i se cuvine, deși omul refuză să-i consacre fie și cel mai mic gând al vieții lui. „Aşezându-te în chilia ta, adună-ţi mintea şi gândeşte-te la ceasul morţii. Priveşte atunci la moartea trupului, înţelege întâmplarea, ia-ţi osteneala şi dispreţuieşte deşertăciunea din lumea aceasta, atât a plăcerii, cât şi a străduinţei, ca să poţi să rămâi nestrămutat în ace­eaşi hotărâre a liniştii şi să nu slăbeşti” (Evagrie Ponticul, „Schiță monahicească, în care se arată cum trebuie să ne nevoim și să ne liniș­tim”, 9 (Filocalia 1), trad. de pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 49). Fără a deveni macabru în manifestări, morbid în cuvinte, întunecat în gânduri, trebuie să contempli ce înseamnă de fapt moartea. Să înțelegi că este vorba doar despre moartea trupului tău, nu și despre cea a sufletului. Moartea sufletului înseamnă o veșnicie petrecută în iad și reprezintă, de fapt, un act perpetuu al desființării care nu ajunge niciodată la sfârșit. Când omul se gândește la moartea sa, atunci începe să disprețuiască deșertăciunea lumii - plăcerile și durerile sale îi apar, deopotrivă, încărcate de zădărnicie și, atunci, în sufletul său se petrece o mică minune: se așterne liniștea. Extras din mijlocul zgomotului, al priori­tăților, al activită­ților care-i consumă sufletul, omul ia realitatea implacabilă a morții și o așterne asemenea unei pietre de mormânt peste ceea ce aproape toți numesc viață. Acum este momentul în care începe să înțeleagă că viața lui nu este aici, că adevărata lui existență, viața cea de veci, se apropie, dar că încă nu a gustat din ea, fiind preocupat de alte griji, îndoieli și neputințe - fleacuri, de fapt, pe care le crede viață și care nu sunt deloc viața. Gândul la moar­te aduce liniște și pace, aduce în vedere ceea ce este cu adevărat important.

Ca un iscusit părinte, Evagrie Ponticul zugrăvește în continuare derularea gândului la veșnicie, odată ce a depășit, în câteva cuvinte, tot ceea ce era de spus cu privire la moartea trupului nostru. „Mută-ţi gândul şi la starea cea din iad, gândeşte-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară? Sau în ce cumplită suspinare? În ce mare spaimă şi frământare? Sau în ce aşteptare? Gândeşte-te la durerea sufletului cea neîncetată, la lacrimile sufleteşti fără sfârşit” (Evagrie Ponticul, „Schiță monahicească...”, 9, p. 49). Nu este suficient să te gândești la moartea ta fizică. Din necredință sau îndoială, din igno­ranță cel mai adesea, ratăm întâlnirea noastră cu veșnicia. Suntem convinși că vom muri, chiar dacă refuzăm gândul la moarte, dar ignorăm complet faptul că și sufletul nostru poate avea parte de o moarte înveșnicită - existența în iad. Evagrie ridică repede aceste semne de întrebare menite să provoace pocăință și smerenie, iar apoi trece la subiectul fulminant al Înfricoșă­toarei Judecății. „Mută-ţi apoi gândul la ziua Învierii şi la înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu, închipuieşte-ţi scaunul acela înfricoşat şi cutremurător. Adu la mijloc cele ce aşteaptă pe păcătoşi: ruşinea îna­intea lui Dumnezeu, a lui Hristos Însuşi, a îngerilor, a arhanghelilor, a stăpâniilor şi a tuturor oamenilor, toate muncile, focul cel veşnic, viermele cel neadormit, şarpele cel mare, întunericul şi, peste toate acestea, plângerea şi scrâşnirea dinţilor, spaimele, chinurile” (Evagrie Ponticul, „Schiță monahicească...”, 9, p. 49). Învierea celor care vor fi osândiți pe veci este însoțită de rușine și chinuri înfricoșătoare, pe care ignoranța noastră nu le poate evita. În viața de aici, omul are deplină putere asupra faptelor sale. În veșnicie, va da seama pentru fiecare dintre ele. Iar judecata lui Dumnezeu va fi milostivă, dar și dreaptă. Cei răi vor primi chinurile, cei buni, răsplătirile. „Gândeşte-te apoi şi la bunătăţile ce îi aşteaptă pe drepţi: îndrăznirea cea către Dumnezeu Tatăl şi către Iisus Hristos, către îngeri, arhangheli, stăpânii, împreună cu tot poporul Împărăţiei şi cu darurile ei: bucuria şi fericirea” (Evagrie Ponticul, „Schiță monahicească...”, 9, p. 50). Bucuria și fericirea însoțesc viața veșnică a drepților, ca darurile cele mai mari ale lui Dumnezeu. Sfinții devin prietenii lui Dumnezeu. Însă tot acest proces înfricoșător, toată această amintire a veșniciei nu trebuie să treacă peste om ca o scenă îndepărtată. Trebuie ca fiecare să se identifice cu ambele stări: să deplângă soarta celor osândiți, să se bucure împreună cu cei care au dobândit Împărăția. „Adu în tine amin­tirea acestora amândouă şi plângi şi suspină pentru soarta păcătoşilor, îmbracă vederea ta cu lacrimi de frică, să nu fii şi tu printre dânşii. Iar de bunătăţile ce aşteaptă pe drepţi bucură-te şi te veseleşte. Sârguieşte-te să te învredniceşti de partea acestora şi să te izbăveşti de osânda acelora” (Evagrie Ponticul, „Schiță monahicească...”, 9, p. 50).

Leacul gândului la moarte constă în izbăvirea minții omului de gândurile rele. Cel care meditează la această taină a despărțirii sale de trup, la deșertăciunea lumii, a plăcerii și a durerii care o însoțesc, la pedepsele și răsplătirile vieții de veci și la Judecata cea înfricoșătoare de la sfârșitul veacurilor, nu mai are de ce să strecoare în gândirea sa tot felul de imaginații nepotrivite sau să urmeze ispitele și gândurile demonice. Se leapădă de ele aproape fără efort, fapt remarcat și de avva Evagrie: „Să nu uiţi de acestea, fie că te afli în chilie, fie afară şi nicidecum să nu lepezi pomenirea aceasta dinaintea ta, ca cel puţin printr-aceasta să scapi de gândurile spurcate şi păgubitoare” (Evagrie Ponticul, „Schiță monahicească...”, 9, p. 50).