„Cred în biruinţa Mielului”

Ioan Ianolide. Un nume în spatele căruia se ascund 23 de ani de temniță grea sub două regimuri politice, atât cel antonescian, cât și cel comunist. Dar nu numai atât, ci un univers de credinţă şi putere care a rezistat minciunii, urii şi chinurilor, biruindu-le prin răbdare, rugăciune şi iertare. Cine vrea să-l găsească pe acest titan care s-a jertfit pentru sănătatea spirituală a neamului său îl va afla în cărţile scrise de el şi apărute după 1989.

Ioan a văzut lumina zilei la 27 ianuarie 1919, în comuna Dobrotești, ju­dețul Teleorman, într-o familie de macedo-români, tatăl Nicolache și mama Aspasia. „M-am născut trăind într-o atmosferă religioasă, cu slujbele bisericești și tradițiile obștești ale poporului, cu bunici cre­din­cioși și o mamă evlavioasă. S-a format în mine convingerea că Hristos este prezent pretutindeni, că atât în Altar, cât și în suflete oamenii se întâlnesc cu El. (...) Legătura mea cu Hristos era naturală, familiară și permanentă, viața fiind de neimaginat fără El”, își amintește Ianolide despre începuturile sale.

Ioan simțea sfințenia care încălzea sufletul său de copil și de tânăr. Atmosfera religioasă în care și-a trăit copilăria a fost roditoare în religiozitatea lui de o viață întreagă, căci, va gândi el mai târziu, nu instrucția este esențială, ci trăirea cu Dumnezeu împreună. „Pe atunci, chipul lui Hristos era confuz în mintea mea din punct de vedere intelectual, dar intens și greu în trăire lăuntrică.”

Până la majorat, Ianolide a fost un creștin tradiționalist, însă viu, Hristos fiind taina și izvorul vieții lui. În 1937 a intrat în Frățiile de Cruce (FDC), orga­nizație de tineret care își propunea să facă educație morală și națională. „Eram tineri, visători și fără experiență politică. Ne iubeam neamul și țara, animați de cele mai frumoase idealuri. Nu știam ce este viclenia, nici înțelepciunea. Târziu am înțeles și fenomenul politic, dar l-am părăsit, întrucât ne-am dedicat religiosului.”

Hristos la Aiud

În 1941, Ianolide, student la Facultatea de Drept din București, a fost arestat și încarcerat la Aiud, alături de mai mulți elevi și studenți. Vârsta lor oscila între 12 și 21 de ani. Cu toate acestea, mulți dintre deținuți au ajuns să poarte o condamnare mai mare decât anii pe care-i aveau. Majoritatea proveneau din familii sărace și modeste, dar în societate și în școli fuseseră elementele cele mai bune și mai respectate.

„Regimul penitenciar de la Aiud a fost dur. Mâncarea mizeră, izolarea grea, apa îngheța în celulele noastre. Nimeni, dar absolut nici o forță din țară ori din lume nu ne-a sprijinit. La Aiud a fost închisă toată elita militară, politică și culturală care a reprezentat România în războiul contra URSS”, povestește Ianolide în cartea sa, Întoarcerea la Hristos.

Dar împotriva tuturor neajunsurilor, la Aiud, Hristos li S-a descoperit deținuților așa cum ei nu-L cunoscuseră în libertate. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, toate condiţii prielnice lucrării duhovniceşti. Primii ani aici au fost cei de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar în final, cei de vorbire, de trăire şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. În acel regim sever de temniţă, darurile cereşti nu au încetat să sosească. Hristos îi devenise prieten.

Însă calvarul nu atinsese apogeul. Urma cea mai dură perioadă, şi anume episodul Piteşti.

„Nu vă vom permite să deveniți martiri!”

La Piteşti, Ianolide şi Gafencu nu au stat foarte mult (1949-1950) pentru că erau bolnavi şi au fost transferaţi la penitenciarul de la Târgu-Ocna. Totuşi Ianolide a avut de-a face cu programul de bătaie în ture al sinistrului Eugen Ţurcanu. Despre atmosfera de teroare instaurată la Piteşti aflăm chiar din cuvintele colonelului Zeller, anchetatorul feroce care declara în faţa celor închişi: „Nu împărţim puterea cu nimeni. Vă vom strivi fără cruţare şi nu vă vom permite să deveniţi iarăşi martiri! Ne însuşim noi pentru noi cultul martirilor, iar voi veţi fi socotiţi criminali în veci de veci! Va veni o zi când vă vor urî toţi oamenii, căci toţi au să creadă numai în noi. Vom rupe orice contact între voi şi masele populare. Dumnezeu se va dovedi neputincios în faţa revoluţiei!”

Ioan Ianolide a fost acuzat că este teoretician antirevoluţionar, anticomunist, că a complotat împotriva statului, că a fost duşmanul poporului şi exponentul decadent al gândirii idealiste capitaliste.

Dar, în volumul Testamentul unui nebun, el mărturiseşte: „Nu am fost niciodată încadrat în vreo organizaţie politică (FDC nu era un partid, ci mai mult o școală). Eram prea scrupulos cu principiile pentru a mă situa undeva în epoca aceea. Viziunea mea spiritual-creştină era reală. Eram acuzat pentru opiniile mele cinstite şi fundamentate împotriva materialismului ateu. Pentru aceste «crime» am primit o condamnare de 12 ani. Dar aveau să fie mai mulţi.”

„O voinţă, un cuget, o speranţă”

La Târgu-Ocna, Ianolide a ajuns în 1951. Datorită elitei care era întemniţată aici, atmosfera din penitenciar era de înaltă ţinută. Se trăia Rugăciunea inimii ca în vremurile de intensă spiritualitate. Sufletele se curăţau în spovedanii. Dragostea dintre cei închişi era puternică, încât n-o putea spulbera teroarea cumplită în care trăiau. Era o mare întrecere în dăruire reciprocă. „Nimeni nu mai aparţinea sieşi, ci comunităţii. Totul era obştesc şi fiecare îşi dădea cu bucurie şi cămaşa, şi pâinea, şi medicamentul, şi viaţa – unul pentru altul, unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Eram un suflet, o voinţă, un cuget, o speranţă. Fiecare era o comoară a tuturor. Aşa creşteam sufleteşte şi ne uneam tot mai mult cu Hristos. (...) Am învăţat acolo că nu numai rugăciunea unuia pentru altul este necesară, ci şi dragostea, mărturisirea, cuvântul, îndemnul, exemplul, curajul şi riscul de a purta povara celuilalt. Toţi treceam prin grele încercări fizice şi sufleteşti şi, de n-ar fi existat puternica legătură sufletească dintre noi, sprijinul şi dăruirea deplină, toţi ne-am fi prăbuşit.”

Ioan Ianolide a fost eliberat din închisoare la 6 august 1964. S-a căsătorit cu Constanţa Ianolide şi a trăit până în 5 februarie 1986. În perioada 1965-1986, el şi-a scris memoriile cu speranţa că nu vor ajunge în mâinile Securităţii. Mesajul lui înainte de a pleca din această viaţă este unul plin de speranţă: „Nu mă animă nici un orgoliu şi nici o tendinţă de dominare, căci am murit de nenumărate ori păcatului şi eului. În afară de Hristos nu avem nici un alt punct de sprijin. Sunt un om slab, bolnav, epuizat, stors, distrus, dar cred în biruinţa Mielului”.

„Reeducarea” prin răstignire

"«Vom duce revoluția, peste cadavre, până la marginea pământului, împreună cu întregul popor... În seara asta avem mare sărbătoare! E Vinerea Patimilor și vom săvârși o înviere din mormânt: vom face pe acest om să Se nască din nou!

Începem cu personajul cel mai important al zilei, ăsta care-o face pe Hristosul. Dați-L jos de pe cruce (urmează înjurături)»...

S-au auzit voci care lătrau spart și cavernos, un hohot de râs aprobator, oameni care păreau încântați de fantezia bolnavă a lui Eugen (Țurcanu). Doi mai zdraveni au urcat pe scaune și, la un semn, au scos mâinile deținutului (este vorba de Cornel Niță) din legături. A căzut ca un copac trăsnit, ca un sac de oase dezmembrate, ca un plumb cu aspect de carne vie.
L-au dezbrăcat și s-a văzut un schelet. Mâinile și picioarele îi erau umflate. Ochii ieșiseră din orbite...

«Hei, te-ai decis să renunți la trecutul tău mârșav? Iată, ți l-am adus aici pe maestrul tău spiritual! Din cauza lui suntem obligați să muncim atât de mult pentru purificarea ta. Vom aranja lucrurile în așa fel încât să vă reeducați unul pe altul.» (...)

Deținutul s-a ridicat și cu o voce tremurândă, dar fermă, a spus: «Nu pot, domnule, nu pot! Înțelege că nu pot! Nu pot schimba atâta lumină câtă este în mine pe atâta întuneric cât văd în această reeducare... Omorâți-mă, dar nu pot fi nici ticălos, nici criminal! Nu mă pot înșela pe mine însumi. Dumnezeu este real. Dumnezeu e aici, cu El nu vă puteți lupta!»
Eugen nu s-a înfuriat. Mânia lui era calculată.

«Bine, vom demonstra că Dumnezeu poate fi ucis!» Apoi a ordonat: «Sus cu el!»

Și l-au legat iarăși în cuiele din perete. Chipul lui Eugen se întunecase și se împietrise în același timp. A început printr-o lovitură la ficat. Cornel a urlat înfundat, căci îi băgaseră o cârpă în gură. Cu vârful bocancului l-a lovit peste fluierul piciorului stâng, apoi peste dreptul, peste stângul, peste dreptul, până ce a obosit. Curgea sânge. Eugen s-a îndreptat de șale și iarăși i-a trântit un pumn în ficat, și încă unul, și încă altul, și o ploaie de lovituri ce nu se mai sfârșeau. (...) Omul nu mai vedea nimic. Murise.” (Ioan Ianolide, Testamentul unui nebun, pp. 50-55, Editura Bonifaciu, 2015).