Crucea încercărilor omenești și pocăința, căi ale izbăvirii din robia păcatelor

Sfântul Cuvios Părinte Petroniu de la Sfântul Munte Athos considera că iubirea lui Dumnezeu față de om, creatura Sa cea mai dragă, este infinită și, în negrăita și nesfârșita Sa iubire, Părintele Ceresc Se propune și încearcă să îl întoarcă pe om la adevărata cale, prin numeroase evenimente și realități ale vieții lui. Când însă omul nu reușește să descopere sensul profund duhovnicesc al acestora și să își îndrepte viața, calea reîntoarcerii „fiului risipitor” este una dureroasă și dramatică, o cale a necazurilor și a încercărilor, a durerilor fizice și lăuntrice. Acestea au ca menire de a deschide „cămara de bunătăți a harului” sau, cum adânc învață sfântul părinte, „dacă omul nu se smerește de bunăvoie, Dumnezeu tot nu-l lasă; îi trimite necazuri, încercări, boli, suferințe, ca să-l trezească”.

Pentru că smerenia trupească mai ușor aduce și smerenia sufletească și omul se trezește, „își vine în sine”. Chiar dacă nu o face de bunăvoie, omul ajunge astfel să-și dea seama de starea decăzută în care se află, de robia și neputința sa și aleargă la Dumnezeu, Singurul Care poate să mântuiască.

Viața creștinului în această lume este „viață de răstignit”, pentru că „de necazuri și de moarte nu putem scăpa aici pe pământ”. Crucea, deci, nu poate fi ocolită, fiecare trebuie să-și ducă crucea sa. Dar acum crucea nu mai este spaimă, ci o primim cu bucurie, ca pe darul cel mai de preț pe care îl face Hristos prietenilor Săi, ca pe o armă nebiruită. De aceea, mucenicii așteptau și primeau cu bucurie chinurile, știind, după cuvântul apostolului, că „pătimirile de acum sunt nimic, față de bunătățile care ne sunt gătite în ceruri” (Romani 8, 18); iar cuvioșii și pustnicii se nevoiau cu bucurie, zicând că „puțină este osteneala și veșnică odihna”.

Semn al iubirii infinite a Părintelui Ceresc față de om, „crucea este cheia Raiului....”

Însă, ne învață Sfântul Cuvios Părinte Petroniu de la Schitul Prodromu, încercările vieții nu trebuie privite cu fatalism și pesimism, ci cu încredere în ajutorul lui Dumnezeu și cu speranță de izbăvire și de mântuire. Așadar, „crucea este inevitabilă, nu o putem ocoli. Omul în necaz și suferință, știind aceasta, zice cu un fel de resemnare: Ce să faci? Asta-i crucea mea, n-am încotro! Un fel de pacoste de care nu putem scăpa. Oare așa să fie? Sunt suferințe pe care omul le primește bucuros, pentru a scăpa de un rău mai mare, pentru a obține un bun dorit. Câte nu rabdă omul pentru sănătatea lui! Crucea este inevitabilă, dar purtarea ei ne este de mare folos, este în interesul nostru cel mai vital să o ducem, pentru că ne curăță de păcate și ne sfințește, o merităm pentru a ne ispăși păcatele făcute și ne deschide porțile Raiului, ca tâlharului”.

Necazurile vieții prezente, personale și ale semenilor noștri, poartă în ele o înaltă iconomie și pedagogie divină, conducându-l pe omul încercat la pocăință. Cu deosebit discernământ duhovnicesc și în armonie cu întreaga tradiție creștină ortodoxă, Sfântul Cuvios Părinte Petroniu distingea două forme de pocăință: Sfânta Taină a Pocăinței, a Spovedaniei sau a Mărturisirii și pocăința permanentă sau neîncetată, ca stare lăuntrică de întoarcere către Dumnezeu și către viața creștină autentică, o viață eliberată de păcat și slujind virtuților creștine. În cuvinte cu „putere multă” și de un deosebit farmec duhovnicesc, Sfântul Cuvios Petroniu spunea: „Știm ce înseamnă pocăința: este această întoarcere către tine însuți, această recunoaștere a vieții tale păcătoase și a părerii de rău pentru cele făcute. Și este și vreme tare potrivită spre a ne cere iertare de la Dumnezeu. În grecește, cuvântul folosit pentru pocăință este metanoia, ceea ce, tâlcuit, înseamnă înnoire, prefacere a așezării sufletești și a minții. Întotdeauna pocăința este de folos. Sfinții Părinți ne spun că ea este virtutea care trebuie să ne însoțească tot timpul vieții. Este, cum am zice, corabia cu care călătorim pe marea vieții către limanul mântuirii. Niciodată nu trebuie să ne lipsească pocăința. Nici atunci când facem fapte bune! Chiar și atunci avem pricină să ne pară rău, anume că nu le-am făcut mai înainte”.

Pocăința, adâncea sfântul părinte învățătura duhovnicească a spiritualității ortodoxe, „are două înțelesuri: unul se referă la lucrarea Sfintei Taine a Pocăinței, a Mărturisirii, care se săvârșește în biserică, prin duhovnic. Altul privește pocăința personală, pe care o face omul prin rugăciune, prin post, prin nevoință, ca să se curețe de păcate. Această lucrare trebuie să însoțească permanent viața omului, până la sfârșit, până la mormânt. Ea este așa de trebuitoare, așa de însemnată, încât Biserica a rânduit o vreme specială pentru ea, vremea Sfântului Post, în care credincioșii sunt îndemnați și îndrumați cum trebuie să se pocăiască, cum trebuie să fie lucrarea de pocăință. Adică, prin rugăciuni și prin nevoințe... Scopul este ca lucrând pocăința efectiv, concret, în vremea postului, creștinul să știe s-o facă apoi, cum se cade, tot timpul anului. Vasăzică, permanent, tot timpul anului, omul trebuie să se pocăiască. Vedem necesitatea aceasta, a curățirii sufletești, din viața de toate zilele. Spun Sfinții Părinți că nimic din ceea ce se petrece în viața noastră nu-i rânduit fără o înțelegere duhovnicească. Omul are nevoie să se spele permanent, în fiecare zi. Hainele, pentru că ni se murdăresc, trebuie spălate, trebuie grijite. Aceste trebuințe ale trupului sunt permanente, căci sunt strict legate de ființa omenească. Omul, în contact cu lumea aceasta, se murdărește și are nevoie să se curețe. Așa, ca să înțelegem. Trebuința aceasta de spălare a trupului a lăsat-o Dumnezeu ca să se înțeleagă că și sufletul are nevoie de spălare. Dacă trupul se spală permanent, atunci și sufletul trebuie să se spele permanent. Iar el se spală prin această rânduială a Pocăinței. De aceea, în mănăstirile cu înaltă viață duhovnicească era rânduit ca în fiecare zi obștea să treacă pe la duhovnic să se spovedească și să se curețe de păcate. Pocăința să se lucreze permanent. Pentru că, așa cum se întinează trupul în contact cu lumea din afară, și sufletul se întinează cu gândurile, cu faptele... Este absolut necesară spălarea lui”.

Lumea viitoare - o lume a credinței înalte și a spiritualității profunde

Oricât ar fi omul de căzut în robia păcatelor și a patimilor, pe de o parte atotputernicia și iubirea infinită a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, puterile și dorul omului de înălțimi și de spiritualitate constituie mijloacele de renaștere spirituală a omului și de asanare morală a lumii. La acestea se adaugă spe­ranța în bunătatea supra­fiin­țială a Părintelui Ceresc, căci, „oricât de multe păcate am fi făcut, să nu ne îndoim de iertare” - ne îndemna sfântul athonit; niciodată nu sunt biruite milostivirea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Observând freamătul lumii contemporane, observând dorul și nevoia de spiritualitate ale sufletului omenesc, foamea și setea de Dumnezeu a unor creștini, chemați să devină „sare a pământului” și „lumină a lumii”, precum sfântul cuvios a fost și el, un far moral călăuzitor în vremuri de ispite, cu deosebit optimism, observa că, în mod real, „starea în care se află lumea creștină, cu toate relele care se află în sânul ei, nu este o stare de sfârșit de lume, ci dimpotrivă. S-a deschis un mare șantier de lucru duhovnicesc, pentru care s-au făcut și mari pregătiri și în care Biserica Ortodoxă este chemată să aducă rod ales”.

Iar în această lucrare ontologică, existențială și lăuntrică de renaștere a lumii și a sufletului uman, Ortodoxia, calea dreptei credințe, constituie soluția autentică și adevărata șansă, căci, ne încuraja cuviosul părinte, considerând că „în prezent, uitându-ne cu atenție la cele ce se petrec în lume, vedem un început de mare renaștere spirituală, de trezire a omenirii, de îndreptare spre valorile cele veșnice ale crești­nismului, în care Ortodoxia este chemată să aducă rodul său îmbelșugat. Această întoarcere reprezintă o necesitate vitală a omenirii, care se vede amenințată cu pieirea, dacă stăruie în rătăcirea în care se află. De aceea, cu dreptate s-au spus aceste memorabile cuvinte: «Secolul XXI sau este creștin, sau nu este deloc»
(A. Malraux)“.