Cuvinte pentru familie de la Sfântul Apostol Pavel

Sfaturile legate de familie din Sfânta Scriptură nu au vârstă. Se potrivesc indiferent de epocă, de trăirile sociale și culturale ale omului, de propriile idealuri sau ambiții, de relațiile dintre cei care alcătuiesc familia. În perioada prezentă, când se impune o tot mai mare atenție acordată întemeierii și păstrării unei vieți creștine a familiei, sfaturile cuprinse în Sfânta Scriptură și în scrierile Sfinților Părinți sunt asemenea unor medicamente spirituale, iar cele care ne-au rămas de la Sfântul Apostol Pavel sunt practice și ușor de aplicat.

Pentru a subzista pe termen lung, o familie are nevoie de o certă stabilitate interioară. Iar această stabilitate nu se poate obține acolo unde copiii fac doar ceea ce doresc, iar părinții sunt nerespectați cu orice ocazie. De aceea, Sfântul Apostol Pavel observa: „Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu dreptate” (Efeseni 6, 1). În prezent, observăm tot mai multe cazuri în care părinții sunt, efectiv, depășiți de situație în ceea ce privește educarea și strunirea propriilor copii. Se discută tot mai mult de o anumită „libertate” care trebuie îngăduită sau, de-a dreptul, de o incapacitate cronică de a deține fie și un control minim asupra propriilor copii, pe care părinții și-o recunosc în mod nonșalant, fără a-și face prea mari griji atât timp cât cei mici rămân dependenți de tabletă, laptop sau telefonul mobil. Însă copiii au nevoie de părinți hotărâți, determinați să-i crească bine, pe care să-i iubească, dar să-i și respecte, pe care să-i aprecieze, dar, totodată, să-i și asculte. Altfel, familia este un loc în care fiecare face ce vrea și este pe punctul de a se destrăma. În alt loc, Apostolul neamurilor observa: „Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului” (Coloseni 3, 20). Copilul neascultător are nevoie de mai multă răbdare din partea părinților, dar, cumva, trebuie găsită o modalitate de a-l ajuta să comunice mai bine propriile nevoi și de a-l învăța cum să se comporte în societate. Problema principală este că părinții se mulțumesc să aibă copii foarte neascultători, neștiind că prin aceasta nu îi cresc „liberi”, ci doar inadaptați social. În plus, acești copii se vor îndepărta și de Dumnezeu, de vreme ce nici față de propriii părinți nu au dat dovadă de iubire sinceră și ascultare. Sfântul Apostol Pavel spunea: „Dacă am avut pe părinţii noştri după trup care să ne certe, şi ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viaţă?” (Evrei 12, 9). Această „sfială” nu mai există în prezent, pentru că părinții nu se mai impun, ci preferă să asculte ei de copii, crezând că astfel îi cresc bine. Însă nu creează ei astfel oamenii de mâine care, tot după cuvântul Apostolului, „vor fi [...] iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi (s.n.), nemulţumitori, fără cucernicie” (2 Timotei 3, 2)?

Discernământ față de copii

În ceea ce privește sfaturile acordate părinților, Sfântul Pavel spune: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Observăm aici trei aspecte. În primul rând, copiii nu trebuie împinși la extremă, la revoltă sau la neascultare. Dezvoltarea lor trebuie să rămână firească, dar în același timp sănătoasă, normală. Părinții care-și încarcă nejustificat propriii copii cu sarcini casnice sau în ceea ce privește școala comit o eroare. Iubirea are nevoie de disciplină, dar disciplina trebuie să fie limitată și să conducă la un scop bun, pentru că altfel alungă iubirea. În al doilea rând, părinții poartă responsabilitatea pentru oferirea unei învățături creștine propriilor copii. Dacă părinții nu postesc, dacă nu se roagă, dacă nu oferă milostenie, dacă nu participă la slujbele liturgice, atunci toată educația oferită propriilor copii este în pericol să nu-și atingă scopul. Copilul trebuie să te vadă cum duci o viață creștină, nu cum filosofezi despre creștinism. Fără această educație creștină, copilul nu va înțelege atunci când se va face mare de ce este important să creadă în Dumnezeu, care este scopul vieții lui, de ce trebuie să aibă o anumită conduită morală. În al treilea rând, „certarea Domnului” de care vorbește aici Apostolul constituie o parte marcantă a educației copilului. Trebuie, cu alte cuvinte, să-i oferim explicații cu privire la evenimentele mai puțin favorabile ale vieții, să-l supunem unor mici încercări din când în când, fie slăbind puțin programul activi­tăților sale preferate, fie încărcând un pic orarul celor pe care nu le lucrează prea bine. În felul acesta, îi oferim posibilitatea de a avea un caracter puternic, de a nu se teme din orice, de a avea puterea de a-și susține deciziile și viața chiar și atunci când se confruntă cu situații grele. Însă fără a conduce copilul la mânie, pentru că, într-un sfat similar cu cel citat mai sus, ni se spune: „Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască” (Coloseni 3, 21). Sunt copii care se descurajează repede. Ei au nevoie de încredere, de aten­ție, de mai multă manifestare a iubirii, fără a li se cocoloși sensibi­li­tă­țile, dar și fără a li se împinge la limită.

Îngrijirea rudelor și a cunoscuților

În plus față de sfaturile adresate părinților și copiilor, Sfântul Apostol Pavel a încercat să pună o rânduială pentru familiile care aveau diverse nevoi. Discutând situația văduvelor, care erau foarte numeroase la vremea respectivă, el sfătuia astfel: „Dacă vreo văduvă are copii sau nepoţi, aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor şi să dea răsplătire părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit îna­intea lui Dumnezeu” (1 Timotei 5, 4). De aici se desprinde un principiu important. Responsabilitatea față de propria familie este permanentă. Nimeni nu se poate justifica în fața lui Dumnezeu și a oamenilor că nu mai poartă de grijă de propria familie pentru că are alte lucruri mai importante de făcut. De altfel, Sfântul Pavel spunea: „Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5, 8). Și totuși, în prezent, exact așa stau lucrurile. Copiii cresc și nu se mai preocupă în vreun fel de părinții lor. Însă cauzele sunt mult mai profunde și stau, de fapt, în educația precară care li s-a oferit și din care Dumnezeu a fost eliminat fără drept de apel. Educația secularizată nu poate oferi omului acele bune deprinderi de a-și asuma și a fi responsabil în ceea ce privește propria sa fa­milie. Și așa cum observa părintele Teoclit Dionisiatul: „Uma­niștii consideră răul ca firesc și, de aceea, li se pare că pot să-l tămăduiască prin educația firească. Filosofii greci considerau neștiința ca și pricina oricărui rău. Până la un anumit punct acest lucru este adevărat. Dacă însă răul are o obârșie metafizică, cum ar putea fi tămăduit prin mijloace firești, naturale? Oare cunoașterea teoretică a răului ne izbăvește de rău?” (Monah Teoclit Dionisiatul, Sfântul Diadoh al Foticeii. Capetele despre cunoștință, [Tâlcuiri la Filocalie, 2], trad. de ierom. Agapie Corbu, Arad, Ed. Sf. Nectarie, 2008, pp. 66-67).