Cuviosul Nifon Ionescu, ctitorul Schitului Românesc Prodromu

A fost îngăduința Părintelui Ceresc faptul că, secole de-a rândul, peste istoria neamului românesc s-a așternut o ceață până când tot El a ridicat din mijlocul acestui popor oameni luminați care să nu lase uitării și trecerii nemiloase a timpului vrednicia și faptele de seamă ale românilor, spre slava lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaștem, alături de cele bune, meteahna „de căpătâi” a neamului nostru, și anume lipsa de unitate și comuniune. Împotriva acestei neputințe a stat dintotdeauna, cu îndârjire, Biserica, din sânul căreia s-au ivit mai mulți oameni iubitori de Dumnezeu și de semeni, o bună parte fiind trecuți în rândul sfinților.

Unul dintre oamenii de Dumnezeu luminați, care a șters „ocara” neamului românesc, în afara hotarelor țării, a fost ieroschimonahul Nifon Ionescu, întemeietorul Schitului Românesc Prodromu din Muntele ­Athos. Părintele Nifon, asemenea multor pustnici din vechime care căutau liniștea cea curățitoare de suflet, a viețuit în mai multe sihăstrii, adunând de fiecare dată în jurul său ucenici. De aici a înțeles purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce a binecuvântat să închege o „chinovioară” la poalele Athonului, unde și frații români să își înalțe rugăciunile și năzuințele cerești în limba lor. Multe au fost greutățile cu care s-a confruntat Cuviosul Nifon ca să pună început bun ctitoriei și numai Dumnezeu, Care vede cele din ascuns, i-a cunoscut zbuciumul sufletesc. Știind, măcar în parte, aceste realități, ca prinos de recunoștință față de jertfa ctitorului și întâiului stareț al Schitului Prodromu, vom așterne, spre folos duhovnicesc, câteva rânduri despre viața sa.

Ieroschimonahul Nifon Ionescu, după numele de mirean Nicolae, s-a născut în anul 1799, în orașul Bârlad din Moldova. Părinții săi, Ioan și Maria, se ocupau cu neguțătoria. Din fragedă vârstă alege să își închine viața lui Dumnezeu și se închinoviază în Mănăstirea Horaița din Munții Neamțului, unde stărețea, în vremea aceea, Cuviosul Irinarh Roseti (†1859), ctitorul bisericii cu hramul Schimbării la Față de pe Muntele Thavόr. În luna iunie a anului 1825, a fost tuns în mantie cu numele de Nathanail. Cinci ani mai târziu, în luna aprilie a anului 1830, a fost hirotonit ierodiacon, iar la prăznuirea Sfântului Ilie din anul 1835 a primit hirotonia întru preot, pe timpul când în Moldova păstorea vlădica Veniamin Costache (†1846).

Un manuscris prodromit, intitulat „Fondațiu­nea Kinoviului Român Prodromu din Sfântul Munte Athos”, ne aduce la cunoștință faptul că părintele Nifon (pe atunci Nathanail) era cunoscut pentru viața sa încă de când se nevoia la Horaița. Astfel, două au fost cazurile care ne-au rămas consemnate despre cum a lucrat Dumnezeu prin acest vas al Harului. Fiind încă în obștea Mănăstirii Horaița, „se făcuse cunoscut în casa Domnului Nicolae Rosetti Rosnovanu, marele vistier al Moldovei, din orașul Iași”. Având boierul un proces cu o familie pentru moșia Pașcani, l-a chemat pe părintele Nathanail să facă rugăciuni în paraclisul său, pentru a-i ajuta Dumnezeu să câștige la judecată, ceea ce s-a și întâmplat „după rugăciunea făcută cu credință”. Din această pricină, familia dregătorului îl avea la evlavie și îl cinstea ca pe un sfânt, deoarece tânărul ieromonah „avea un caracter smerit și practica o viață înaltă monahală, în post și rugăciune și serios în cele duhovnicești, păzit de orice smintele și orice adunări necuvioase”.

Ca o încununare a acestor fapte vrednice stă minunea vindecării uneia dintre fiicele aceluiași boier, care era bolnavă de epilepsie. După multe încercări la doctori și biserici, boierul Nicolae a chemat la locuința sa din Iași pe părintele Na­thanail de la Horaița, „care, însoțit de ucenicul său, ierodiaconul Nectarie, au făcut post și rugăciuni câteva zile și cu darul lui Hristos Dumnezeu au gonit pe dracul din fată”. Credinciosul vistier, în semn de recunoștință față de binefacerile lui Dumnezeu asupra casei sale, le-a făgăduit celor doi părinți ca „până la sfârșitul vieții lor să-și aibă întreținerea din casa sa, și așa întotdeauna le da tot de ce aveau nevoie”.

Obştea Bătrânului Nifon

Pe la 1840, ieromonahul Nathanail a părăsit, dimpreună cu primul său ucenic, Nectarie, plaiurile binecuvântate ale Moldovei și s-a îndreptat spre Sfântul Munte Athos, loc cunoscut pentru liniștea și mediul prielnic viețuirii isihaste. Aici, cei doi s-au așezat la Chilia Adormirii Maicii Domnului de la „Sfânta Ana Mare”, schit care are „o așezare frumoasă și aer curat, și toate casele sunt așezate pe coasta Muntelui Athonului ca niște felinare”, și unde „părinții trăiesc în sihăstrie și nu au blagoslovenie să aducă provizie cu mulari, ci numai cu spatele lor”. Printre cei care viețuiau în acest schit se găseau și monahi români, ca frații Athanasie și Nectarie (protopsaltul).

La Schitul Sfintei Ana, părintele Nathanail a fost tuns în schima mare de către duhovnicul Eftimie (†1866), primind numele de Nifon. Acest Bătrân Eftimie, elin de neam, se nevoia la Chilia Nașterii Maicii Domnului din același schit și era cunoscut pentru sfințenia vieții sale. Din consemnările unor monahi ruși, aflăm că Bătrânul Nifon a fost ultimul său fiu duhovnicesc și spunea despre părintele său că „era pentru schit un stâlp neclintit” (duhovnicul Eftimie este cel care avea să-și sprijine ucenicul în gândul de a înființa un schit românesc; a adormit întru Domnul la câteva zile după ce a participat la sfințirea bisericii Schitului Prodromu).

La scurt timp de la sosirea părintelui Nifon în Sfântul Munte, au început să se adune în jurul său câțiva ucenici. Nemaiavând loc îndeajuns pentru cei care veneau sub povățuirea sa, părintele Nifon s-a mutat cu ucenicii la Kerasía, unde exista mai mult spațiu, atât pentru viețuitori, cât și pentru cultivarea grădinilor care să le ofere hrana de trebuință. Pe atunci a venit sub ascultarea Bătrânului Nifon și monahul Alipie, adică Sfântul Antipa Athonitul de la Calapodești, singurul călugăr român athonit canonizat până în prezent și a cărui prăznuire se face la 10 ianuarie. Bătrânul l-a trimis pe tânărul monah la Mănăstirea Esfigmenu „ca să învețe bucătăria și regula chinoviei”. Acolo a fost tuns în schima mare cu numele de Antipa, iar mai târziu a revenit la Schitul Prodromu, unde a fost hirotonit ieromonah.

Obștea crescândă a Bătrânului Nifon nu a poposit mult la Kerasía, pentru că, fiind iarăși strâmtorați, au fost nevoiți să găsească alt loc. Maica Domnului, însă, nu i-a lăsat de izbeliște pe ai săi copii credincioși care se nevoiesc în Grădina Ei. Părintele Nifon trimite în țară pe întâiul său ucenic, Nectarie, pentru a „căpăta cele de nevoie pentru fiii cei adunați” și cu acest prilej trece pe la Mănăstirea Neamț, de unde „avea nădejde că va căpăta ceva cărți bisericești”. Înștiințându-l pe cuviosul stareț Neonil (†1853) că „se silesc cu toată inima, cu ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului să facă un schituleț”, acesta le-a sugerat că ar fi  mai bine să facă schit la „Ianicopol, pentru care este și act dat de Părinții Lavrioți, încă de la 1820”, document ce se păstra în arhiva mănăstirii nemțene.

Lăcașul ce avea să se construiască

Ieroschimonahul Nifon a primit acea veste ca fiind voia lui Dumnezeu și bunăvoința Prea­sfintei de a avea și românii o chinovie în Muntele Athonului. Cu sprijinul Mitropolitului Sofronie Miclescu (†1861) și al dregătorilor țării (în frunte cu domnitorul de atunci Grigorie Alexandru Ghica), prin împreuna lor lucrare și donațiile închinate noului lăcaș ce avea să se construiască, idealul sfânt al acestui smerit duhovnic și al obștii sale a început să prindă contur. Nu vom putea detalia aici documentele vremii sau anumite împrejurări istorice, dar, pe cât este cu putință, pe cele mai însemnate nu le vom trece cu vederea.

În anul 1852, conducerea Marii Lavre întă­rește actul de la 1820 referitor la înființarea schitului, iar părinții Nifon și Nectarie pleacă în Moldova, unde se înfățișează mitropolitului și domnitorului pentru a obține ajutor bănesc și aprobare de strângere a fondurilor. Funcțio­narea schitului a fost recunoscută de către Patriarhia Ecumenică în 1856, iar un an mai târziu a fost pusă temelia bisericii centrale. Contextul prielnic a făcut ca mai mulți monahi români să se adune în obștea Cuviosului Nifon, dintre care o parte au fost aleși și trimiși în țară pentru a se ocupa de colectă. Aceștia nu erau lipsiți de grija părintelui lor duhovnicesc. Bunăoară, în luna decembrie a anului 1857, Bătrânul le scria spre întărire duhovnicească: „Dumnezeu să vă blagoslovească, și pentru răbdare, să vă întărească în această ascultare până când vom vedea ridicat și întru bună stare acest sfânt lăcaș, ca să rămâie o veșnică pomenire pentru folosul sufletelor noastre, atât și pentru a patrii noastre moldo-române. Și să știți și să credeți că toți pașii voștri vă sunt numărați pentru osteneala ce o luați pentru acest lăcaș”. Numai Dumnezeu știe greutățile întâmpinate de părinții ostenitori și ce era în sufletele lor, însă nu mică le-a fost mângâierea duhovnicească odată cu sfințirea bisericii, în data de 21 mai 1866, la care a luat parte și o delegație numeroasă din România.

În luna august a anului 1868, Cuviosul Nifon se afla în țară și îi trimitea o scrisoare duhovnicului Calinic de la Prodromu, locțiitorul său. De aici aflăm că, în ciuda vârstei înaintate, de 70 de ani, domnitorul voia să îi încredințeze și misiunea de a construi o mănăstire la Ierusalim, dar nu a acceptat din pricina bătrâneților. Totodată, se distinge profunda sa mâhnire sufletească deoarece trecerii anilor și ostenelilor se adăugau acum neînțelegerea dintre fiii săi duhovnicești și neascultarea acestora: „Din­tr-înșii, cei mai mulți sunt întăriți în voile lor”. În această epistolă, Bătrânul Nifon îi adresa, de asemenea, îndemnuri duhovnicești și sfaturi de gestionare a obștii până când se va întoarce: „N-ai blagoslovenie, ascultarea aceasta care ți-am dat-o să o dai la altul; să faci răbdare și să ții, până când vom veni și noi; pe lângă toate acestea, iarăși, poftesc, să fii cu milostivire către toți, mai vârtos către cei ce sunt ascultători, smeriți, supuși, și își taie voile întru toate, să nu-i treci cu vederea, ci să-i povățuiești bine duhovnicește și trupește, și să-i rânduiești la ascultare după puterea lor; iar pentru cei ce vezi că sunt îndărătnici și neascultători, făcându-și voile sale, să-i canonisești după cum am zis mai sus”.

Ieroschimonahul Nifon decide să demisioneze, în luna aprilie 1870, din stăreția schitului pentru care „și-a jertfit întreaga viață”, din pricina unor neliniști și tulburări, adăugând faptul că „nu se socotește vrednic de a le mai fi povățuitor”. Tot ce își dorea acest nevoitor era liniștea căutată încă din tinerețe, drept care, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Moldovei, Calinic Miclescu (†1886), scria: „Eu în sufletu-mi nu râvnesc nimănuia și rog pe toți, cu deosebire pe Înalt Preasfinția Voastră, ca să mă lăsați în liniște; fie ca duhul Domnului să lumineze pe toți spre protejarea și susținerea acelui schit, singurul adăpost românesc în ­pustiurile acelor munți”.

De atunci, Bătrânul Nifon s-a retras, cu câțiva ucenici, într-o „peșteră”, care până astăzi îi poartă numele. Locul înfricoșat de nevoință este atârnat, deasupra mării, doar pe niște piroane de fier, fiind în bătaia deschisă a vânturilor puternice de sud. În aceste condiții aspre și-a dus lupta duhovnicească până când, la data de 5 decembrie a anului 1899, sufletul său a părăsit trupul cel istovit de posturi îndelungate și nevoințe desprinse din filele de Pateric.

Cuviosul Nifon a lăsat, pe lângă ziduri, și o moștenire duhovnicească, printre care se află și diata scrisă la anul 1898, la sfârșitul căreia își cerea iertare „pentru orice a greșit ca un om” și pe fiii săi îi dezlega „de orice ca niște oameni i-au greșit”. Din testamentul său, redăm următorul fragment: „Deci aci dar, este vremea nevoințelor, iară acolo a plății și a cununilor. Și că cele dulci și veselitoare ale lumii acesteia în puțină vreme îndulcesc și veselesc simțirile, și numai decât se prăpădesc și pier; iară bucuria și veselia celor de acolo, este de-a pururea și veșnică. Este cunoscut că, din nebăgarea de seamă a noastră și din trândăvire, cădem din dragostea și dorința celor ce vor să fie. Pentru aceasta zic: să ne silim cu toate puterile, ajutându-ne Domnul nostru Iisus Hristos și Preacurata Sa Maică, spre păzirea mântuitoarelor porunci, adică: credința, nădejdea și dragostea cea către Dumnezeu, și către aproapele.”

Să avem parte de rugăciunile sale!