Cele mai multe minuni relatate de textele literare hagiografice au ca subiect una sau mai multe vindecări: „Aproximativ nouăzeci la sută din toate minunile sunt preocupate de vindecarea bolilor oamenilor.
19 Apr, 2024
Domnul martir, ctitor de cultură românească
Domnia Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu reprezintă ultima şi cea mai remarcabilă perioadă de progres cultural şi artistic din istoria medievală a Ţării Româneşti. În timpul său, Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul a tipărit majoritatea cărţilor de slujbă în română, au funcţionat numeroase şcoli şi biblioteci valoroase. A fost şi mare ctitor de biserici, caracterizate prin noul stil, numit „brâncovenesc“. Pentru Răsăritul ortodox a fost cel mai mare sprijinitor după căderea Imperiului Bizantin. Despre acestea aflăm mai multe din interviul cu pr. prof. dr. Mircea Păcurariu.
Părinte profesor, care a fost contextul politic, cultural şi bisericesc la urcarea pe tron a viitorului martir Constantin Brâncoveanu?
Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu: Constantin Brâncoveanu a fost ales domn la 28 octombrie 1688, după moartea neaşteptată a unchiului său, domnitorul Şerban Cantacuzino (1678-1688), cel care urmărise ieşirea ţării de sub dominaţia otomană. În timpul lui Şerban a avut loc asediul Vienei de către turci în 1683, la care au fost obligaţi să participe şi domnii din Ţara Românească şi Moldova (Gheorghe Duca), dar Şerban a întreţinut legături secrete cu cei asediaţi, furnizându-le informaţii despre armata otomană. A urmat un îndelungat război între turci şi austrieci, încheiat abia în 1699, prin Pacea de la Carloviţ. În orice caz, anul asediului Vienei a reprezentat declinul Imperiului Otoman. Pe plan bisericesc, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino a păstorit mitropolitul Teodosie (1668-1672 şi 1679-1708), sub care s-au tipărit numeroase cărţi de slujbă; cea mai importantă carte tipărită acum a fost Biblia de la Bucureşti (1686-1688), numită şi „Biblia lui Şerban“, prima ediţie în limba română.
Cine era Constantin Brâncoveanu şi de ce a fost ales domnitor?
Făcea parte dintr-o veche familie boierească, înrudită cu Basarabii şi Cantacuzinii, născut în 1654, căsătorit cu Maria (Marica), nepoată de fiu a domnitorului Antonie Vodă din Popeşti, cu care a avut unsprezece copii, patru feciori şi şapte fete. A învăţat carte în casa părintească, cu dascăli ale căror nume nu se cunosc, probabil greci; cunoştea limbile greacă, latină şi slavonă. De tânăr i s-au încredinţat diferite slujbe la curtea domnească, ultima fiind aceea de mare logofăt.
Cum a fost Ţara Românească în timpul domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu?
Pe plan diplomatic sau extern, noul domnitor a întreţinut legături de prietenie cu toate statele învecinate, pentru ca ţara lui să nu se implice în războaie, care ar fi adus multe jafuri şi pustiiri din partea unor oşti străine. În felul acesta, domnitorul şi-a îndreptat atenţia spre probleme de ordin cultural şi artistic, încât domnia lui reprezintă ultima şi cea mai remarcabilă perioadă de progres cultural şi artistic din istoria medievală a Ţării Româneşti.
Care a fost situaţia culturală în timpul lui Constantin Brâncoveanu?
Aşa cum spuneam, a fost o perioadă de maximă strălucire culturală. În timpul lui au activat câţiva ierarhi iubitori de cultură, cum au fost mitropoliţii Teodosie (1679-1708) şi Antim Ivireanul, sau episcopii Mitrofan (1691-1702) şi Damaschin Dascălul de la Buzău (1702-1708). Datorită acestora, în timpul lui Brâncoveanu s-au tipărit aproximativ optzeci de cărţi în limbile română, slavonă, greacă şi arabă, majoritatea fiind cărţi de slujbă. Activau mai multe tipografii: la Bucureşti, Snagov, Târgovişte, Buzău şi Râmnic. Cel mai renumit tipograf a fost Antim Ivireanul, care va ajunge episcop la Râmnic şi apoi mitropolit şi care va imprima peste şaizeci de cărţi, fie singur, fie prin ucenicii săi. Antim are meritul că a tipărit majoritatea cărţilor de slujbă în limba română.
Tot în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu au funcţionat numeroase şcoli, între care Academia de la Mănăstirea „Sfântul Sava“ din Bucureşti, şcolile de la mănăstirile „Sfântul Gheorghe“-Vechi şi Colţea, tot în Bucureşti, şcoli în marile oraşe ale ţării şi în mănăstiri. Se pun bazele unor valoroase biblioteci, cum a fost cea de la Hurezi.
Notăm că o serie de mari cărturari greci şi-au desfăşurat acum activitatea la Bucureşti, de regulă la Academia de la „Sfântul Sava“, la care se adaugă şi cărturari români: Constantin Cantacuzino Stolnicul, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, cronicarul Radu Popescu, protopsaltul Filotei, fraţii David şi Teodor Corbea, originari din Braşov, la care se adaugă ierarhii ţării.
Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost şi mare ctitor de biserici. Vă rugăm să ne vorbiţi despre importanţa lor.
Constantin Brâncoveanu se numără printre marii ctitori de lăcaşuri sfinte din Ţara Românească, alături de Mircea cel Bătrân (1386-1418), Radu cel Mare (1495-1508), Neagoe Basarab (1512-1521) şi Matei Basarab (1632-1654). Încă pe când era mare logofăt a zidit bisericile de la Potlogi (jud. Dâmboviţa) şi Mogoşoaia, lângă Bucureşti. În vara anului 1690, s-a pus piatra de temelie a Mănăstirii Hurezi, în jud. Vâlcea, cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, care trebuia să devină gropniţă (necropolă) a familiei sale, sfinţită în 1693, deşi lucrările de împodobire au continuat şi în anii următori. În vastul ansamblu de la Hurezi, înconjurat cu ziduri de apărare, existau mai multe lăcaşuri de închinare: biserica mare, bolniţa (ctitorită de doamna Maria), un paraclis făcut de domn, Schitul „Sfinţii Apostoli“ (ctitorit de primul egumen Ioan), Schitul „Sfântul Ştefan“ (ctitorit de Ştefan, fiul domnitorului) şi Schitul „Sfântul Ioan Botezătorul“. A fost împodobită cu fresce de grecul Constantinos.
În Oltenia a refăcut mănăstirile Mamul şi Brâncoveni. În Bucureşti a ctitorit trei mănăstiri: „Sfântul Ioan cel Mare“ (sau „grecesc“), „Sfântul Sava“ (ambele demolate în secolul XIX) şi „Sfântul Gheorghe“- Nou, sfinţită în 1707. Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ctitorit o mănăstire în Râmnicu Sărat.
În afară de aceste mănăstiri şi biserici ridicate din temelie de evlaviosul domnitor, s-au efectuat refaceri şi adăugiri la alte lăcaşuri de închinare: Cozia, Arnota, Bistriţa, Polovragi, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Snagov, câteva biserici în Târgovişte şi altele.
Mai mulţi boieri - în primul rând Cantacuzinii -, urmând exemplul domnitorului, au ridicat alte biserici şi mănăstiri.
Trebuie să mai precizăm că în timpul domniei sale s-a format un nou stil în arta noastră bisericească, numit „stilul brâncovenesc“, cu biserici în „plan triconc“ (altar, naos cu două abside, pronaos şi pridvor deschis, cu coloane, la intrare). Au activat doi meşteri zugravi de renume: grecul Constantinos, care a împodobit cu fresce biserica mare de la Hurezi şi alte ctitorii brâncoveneşti, şi românul Pârvu Mutu, zugravul favorit al Cantacuzinilor. La Hurezi a luat naştere o adevărată „şcoală de pictură brâncovenească“, în care s-au format numeroşi ucenici - inclusiv din Transilvania - care au respectat acest stil timp de câteva decenii.
Domnitorul era ataşat şi de românii transilvăneni. Cum s-a implicat în Transilvania?
El este ctitorul a trei sfinte lăcaşuri în Transilvania, existente până azi: o biserică în Făgăraş, una în Ocna Sibiului şi mănăstirea de la Sâmbăta de Sus. A oferit numeroase danii Bisericii „Sfântul Nicolae“ din Şcheii Braşovului, iar Mitropoliei din Alba Iulia i-a acordat o subvenţie anuală de 6.000 de aspri şi i-a dăruit o moşie la Merişani, în judeţul Argeş. Un „ucenic“ al lui Antim Ivireanul, Mihail Ştefan, a fost trimis la Bălgrad (Alba Iulia), unde a tipărit două cărţi: Chiriacodromionul din 1699 (o reeditare a Cazaniei lui Varlaam) şi o Bucoavnă. Este interesant că în prefaţa primei cărţi Brâncoveanu era prezentat ca „patronaş adevărat al Sfintei Mitropolii de aici din Ardeal“. A oferit veşminte şi cărţi de cult mitropoliţilor de Bălgrad, cu ocazia hirotonirii lor la Bucureşti, inclusiv lui Atanasie Anghel, cel care va produce cunoscuta „dezbinare bisericească“ din 1698-1701. Legături foarte strânse a întreţinut cu preoţii şi credincioşii din Şcheii Braşovului (unde îşi cumpărase casa). Iar cărţile de slujbă tipărite în timpul lui Brâncoveanu au cunoscut o largă difuzare în Transilvania.
Constantin Brâncoveanu a fost şi un sprijinitor al aşezămintelor bisericeşti din Răsăritul ortodox. Vorbiţi-ne despre această latură a sa.
A fost cel mai mare sprijinitor al acestora după căderea Imperiului Bizantin sub turci, în 1453. Prin ajutoarele masive acordate acestora, domnitorul urmărea menţinerea conştiinţei ortodoxe într-o lume islamică, dar mai ales a conştiinţei de neam a grecilor, arabilor ortodocşi, bulgarilor, sârbilor şi albanezilor, aflaţi atunci sub dominaţie otomană.
Aşa se face că domnitorul a zidit o biserică cu hramul „Sfântul Nicolae“ în cartierul Galata din Constantinopol, la rugămintea patriarhului Calinic II. A sprijinit financiar mai multe mănăstiri din Muntele Athos: Marea Lavră, Sfântul Pantelimon sau Rusicon (unde a făcut reparaţii radicale şi a ridicat un paraclis cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“), Dionisiu şi altele. O serie de ajutoare a oferit Mănăstirii „Sfânta Ecaterina“ din Muntele Sinai, căreia i-a fost închinată mănăstirea din Râmnicu Sărat (la Sinai se păstrează şi un tablou al domnitorului). Patriarhiei Ierusalimului i s-au închinat mănăstirile „Sfântul Sava“ şi „Sfântul Gheorghe“- Nou din Bucureşti.
Mai mulţi patriarhi răsăriteni au venit la Bucureşti pentru a cere ajutoare materiale de la Constantin Brâncoveanu: patriarhii Dionisie IV al Constantinopolului (mort la Târgovişte), Gherasim Paladas al Alexandriei, Dositei şi Hrisant ai Ierusalimului (care stăteau mai mult în Bucureşti decât la reşedinţa lor din Ierusalim), Atanasie III Dabas al Antiohiei. La rugămintea celui din urmă, Antim Ivireanul a tipărit un Liturghier greco-arab şi un Ceaslov greco-arab, iar Constantin Brâncoveanu i-a dăruit instalaţia tipografică cu caractere arabe, care a fost dusă la Alep, unde s-au tipărit alte cărţi în limba arabă pentru credincioşii din Patriarhia Antiohiei. A fost ajutată şi Biserica Ortodoxă din Georgia, pentru că, la rugămintea regelui Vahtang VI, Brâncoveanu a trimis la Tbilisi pe meşterul tipograf Mihail Ştefan, ucenicul lui Antim Ivireanul, care a tipărit acolo mai multe cărţi de slujbă în limba georgiană.
Desigur, au fost ajutate şi Bisericile slave din Bulgaria şi Serbia, prin sprijin financiar şi cărţi de slujbă în limba slavonă tipărite la noi.
Cum s-a ajuns ca acest mare domnitor român să fie martirizat alături de fiii săi?
În urma unor denunţuri şi intrigi ale adversarilor săi la Istanbul, în Săptămâna Patimilor din anul 1714, Constantin Brâncoveanu a fost dus la Istanbul (fostul Constantinopol), fiind aruncat în închisoarea „celor şapte turnuri“ (Edicule). În urma refuzului său de-a accepta religia islamică, în ziua de 15 august 1714, domnitorul cu toţi membrii familiei au fost duşi spre locul de osândă, în prezenţa sultanului, a dregătorilor turci şi a unor reprezentanţi ai statelor străine. Li s-au tăiat capetele celor patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, sfetnicului Ianache Văcărescu (om de încredere al familiei şi ctitor de biserici), apoi domnitorului însuşi. Capetele lor au fost purtate în vârful suliţelor prin Istanbul, iar trupurile le-au fost aruncate în Bosfor. Câţiva pescari greci ortodocşi le-au găsit pe mare şi le-au îngropat în mănăstirea ortodoxă greacă din insula Halki. În 1720, doamna Maria a reuşit să aducă în ascuns rămăşiţele pământeşti ale domnitorului şi să le îngroape în biserica Mănăstirii „Sfântul Gheorghe“ - Nou din Bucureşti. Deasupra mormântului s-a aşezat o candelă care consemnează acest lucru.
Cum a cinstit posteritatea martiriul Brâncovenilor?
La scurt timp după sfârşitul celor cinci neomartiri, mitropolitul grec Calinic al Heracleei († 1726) a alcătuit un Canon al domnului Valahiei Constantin Brâncoveanu, din care se păstrează doar patru tropare. O slujbă a noilor pătimitori pentru Hristos a fost alcătuită într-o mănăstire din Muntenia, care a circulat apoi în manuscris în toate cele trei ţări româneşti. Iar în Moldova au apărut cântece populare care preamăreau mucenicia domnitorului; o cunoscută baladă în care era prezentată pe larg mucenicia domnitorului a fost culeasă de Vasile Alecsandri în secolul al XIX-lea.
Apusul Europei a putut afla de mucenicia lor dintr-o lucrare tipărită la Veneţia de fostul secretar al lui Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, din Florenţa.
Toate aceste „slujbe“ şi „cântece populare“ care preamăreau mucenicia Brâncovenilor, ctitoriile sale, dar şi sprijinul acordat altor Biserici Ortodoxe au dus la hotărârea sinodală din 20 iunie 1992 ca de acum înainte binecredinciosul domn Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi cu sfetnicul Ianache să fie cinstiţi în toate bisericile ortodoxe din ţara noastră, în ziua de 16 august, să li se întocmească slujbe şi să le fie zugrăvit chipul în icoane şi biserici. Au trecut peste două decenii de atunci, iar preoţii şi credincioşii noştri respectă cu evlavie această hotărâre. Este regretabil că Bisericile surori de limbă greacă, pe care Sfântul Martir le-a ajutat atât de mult în cei peste douăzeci şi cinci de ani de domnie, nu i-au trecut numele în sinaxarele lor.
