Etajul 7, al filantropiei și speranței

În 2020, pe care Patriarhia Română l-a declarat Anul omagial al pastorației părinților și copiilor și Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români, în ţara noastră, mai mult sau mai puțin cunoscute, se petrec minunate acte de filantropie, inclusiv unele care îi privesc pe copiii bolnavi și implicit pe părinții lor apăsați de griji. Un asemenea demers se desfășoară la etajul 7 al Departamentului de hemato-oncologie pediatrică din Institutul Clinic Fundeni, grație determinării și eforturilor unui tânăr care a deschis aici un șantier.

Un șantier este un loc al agitației, dacă nu chiar al haosului. Un șantier într-un spital - mai exact pe jumătate de etaj, cealaltă jumătate continuând să funcționeze - pare o imposibilitate. Mai ales când pacienții sunt copii, care se află acolo pentru că suferă de boala aceea căreia evităm să-i spunem numele. Un copil bolnav e oricum o dramă, un copil bolnav de cancer - iată, am spus-o - e mai mult decât pot cuvintele să spună.

Dar prezența lor, separați prin doar o pânză de cort de șantier, este în același timp și miza acestuia. Copiii aceștia extraordinar de curajoși au nevoie de cât mai mult, inclusiv de ceea ce nu au deocamdată, și anume banala baie în salon, pentru a nu mai fi siliți să meargă la capătul coridorului.

Am spus „extraordinar de curajoși” pentru că i-am văzut râzând și bucurându-se de vizita noastră, în special de prezența lui Codin Maticiuc, care e pentru ei un fel de Moș Crăciun tot anul. Toți îl cunosc, toți îl așteaptă - ca și pe ceilalți voluntari care vin regulat să le aducă daruri, toți știu ce face pentru ei.

Codin vine aici de patru ani. Totul a început cu apelul a două fete, pe Facebook, care-l rugau să facă rost de un scaun pentru tratamentul cu citostatice. Prudent, Codin le-a promis să rezolve, dar cu condiția să-l doneze spitalului. Știți cum e, vorbești cu cineva pe Facebook și de fapt habar n-ai cine e. Fetele au fost de acord și așa a descoperit el „rețeaua” de voluntari din jurul Secției de Oncologie infantilă de la Fundeni. A început să meargă cu ei, de Paști, de Crăciun și în alte momente, să le ducă micuților cadouri, inclusiv Oncoxin, un supliment alimentar care le trebuie și pe care spitalul nu-l are.

Să faci cât poți să faci

„Etajul 6 arăta bine, pentru că a fost renovat acum 6-7 ani de o mămică a cărei fetiță a murit acolo, în memoria ei, și atunci m-am gândit că mi-ar plăcea să renovez și eu șaptele, într-o zi. Nu era o catastrofă, dar nici precum șasele. În primul rând, nu aveau baie decât pe hol, nu și în saloane. Multă vreme mi-a fost teamă să încerc, bănuiam că e vorba despre foarte mulți bani și n-aveam curaj să organizez o strângere de fonduri - dacă obțineam doar o parte, ca la «Cumințenia Pământului», ce făceam!? Ori ar fi trebuit să vin eu cu restul de-acasă, ori să fac cu totul altceva, nu știu, un adăpost pentru câini, și să se supere donatorii, că nu pentru aia au dat bani, ori să dau banii înapoi - cum să dai, să zicem, două sute de mii înapoi câte cinci euro!?”, a spus Codin.

Ceea ce i-a dat curajul a fost discuția cu managementul spitalului, care i-a zis să facă atât cât poate, în funcție de cât reușește să strângă. „Poți să strângi 100.000? Fă ceva de 100.000!”

După ce-și anunțase public intențiile, câteva mame i-au scris pe Facebook ca să se plângă că e foarte cald în camere și nu prea pot deschide geamurile, că-i invadează insectele. „Pentru început, am pus plase pe tot etajul - cât puteau să coste!? Pe urmă am sunat un prieten care se ocupă cu instalațiile de aer condiționat. Erau aparate în câteva camere, dar atât de vechi, că nici nu îndrăzneau să le pornească! Prietenul mi le-a oferit pe toate gratuit, dar mi-a spus că nu se bagă la montat, că a mai lucrat la Fundeni și știe ce-i acolo! Eu am zis să mi le dea, că mă descurc, dar când am venit aici și le-am spus, au început să râdă: «Dacă le pui, luăm foc toți! Nu ține rețeaua electrică!»”

Adusul rețelei la parametrii necesari era cam 36.000 de euro. Tânărul filantrop s-a sfătuit din nou cu managementul spitalului, care i-a spus: „Dar nu mai bine faci băi?” La urma urmei, foarte cald e doar vreo două luni pe an și, având plase, geamurile puteau fi ținute deschise.

Așa s-a declanșat proiectul aflat în desfă­șurare, al cărui șantier a debutat în septembrie. Spre deosebire de fosta renovare, de la 6, când s-a lucrat salon după salon, acum au avut norocul să poată declanșa lucrările pe jumătate de etaj odată, separați printr-o „cortină” de jumătatea funcțională. E o pânză ca un portal: de-o parte, forfota și inevitabila mizerie a unui șantier, de cealaltă, curățenia lucie a unei secții de spital!

Cât despre aparatele de aer condiționat, rămâne de văzut ce-o să facă, mai ales după ce i s-a spus că nu sunt recomandate în spitale, întrucât vehiculează bacterii.

Deși ideea renovării a plecat de la saloane și de la absența băilor în acestea, echipa lui Codin Maticiuc renovează integral etajul, adică și cabinetele medicale, camera asistentelor, sălile de tratament, tot.

Acum, discuțiile cu meșterii și cu muncitorii îi ocupă lui Codin cea mai mare parte a timpului petrecut la Fundeni. Și sunt multe de discutat și sunt discuții fierbinți, pentru că se caută soluții tehnice, cele mai bune variante de materiale, costuri, termene, legătura cu administrația spitalului, câte și mai câte. Când am fost eu, de pildă, am coborât la 6, apoi la 5, ca să vedem cum se pot cupla noile instalații, de la 7, cu cele existente, fiind consultat telefonic inclusiv cel care a lucrat la etajul 6.

Lupta cu termenele și nu numai

Termenul final este 1 ianuarie, iar cel pentru prima jumătate, 1 noiembrie - deci câte două luni pentru fiecare parte. Mă uit în jur și mi se pare imposibil, mai ales după ce Codin Maticiuc mi-a precizat că vor face predare la cheie, cu tot cu mobilier, instalații de oxigen și orice mai trebuie - dar el este plin de energie și convins că vor izbândi. Deși recunoaște: „Este o luptă continuă între constructor, antreprenorul general și spital, luptă în care eu sunt la mijloc! De pildă, n-am mai aruncat molozul vreo săptămână, pentru că la un etaj de mai jos, pe traseul burlanului de evacuare, se face dializă și personalul medical ne-a spus că nu e acceptabil nici un fir de praf. Până la urmă, însă, managementul spitalului a găsit soluția, o să aruncăm molozul seara, după orele de dializă. Cineva trebuie să ia o decizie!”

Un detaliu simpatic: muncitorii sunt și români, și străini (vietnamezi, de pildă) și comunică între ei printr-un traducător automat.

Înainte de a pleca de pe șantierul etajului 7 de la Fundeni, cel care a pus în operă renovarea ține să-i cunosc pe câțiva dintre micii beneficiari. Cu „botoșeii” de rigoare în picioare, trecem dincolo de perdea și, cu bunăvoința personalului medical, intrăm în trei saloane. Ne cerem scuze de deranj, dar pacienții sunt încântați de vizită, ca și mamele care stau cu ei. Eu îmi țin răsuflarea, cu inima bătând puternic în piept, dar Codin e de-al casei, glumește cu ei, schimbă numere de telefon și link-uri de internet, le promite tricourile pe care și le doresc.

Sunt copii ca toți copiii, frumoși și veseli, care au deocamdată o problemă - așa vreau să-i văd. Să ne rugăm pentru sănătatea lor.

Tristețea și bucuria se pot împleti. Am părăsit clădirea spitalului bucuros că există români pentru care filantropia și eforturile, mai ales atunci când au ca destinație copiii, sunt ceva de la sine înțeles.
Am mai aruncat o privire în urmă. Etajul 7 este ultimul din acel tronson al clădirii. ­Deasupra lui e doar cerul.