Porfira imperială şi sfinţenia vieţii, incompatibile?

În contextul proclamării, în Patriarhia Română, a anului 2026 ca An omagial al pastorației familiei creștine și An comemorativ al sfintelor femei din calendar, ne îndreptăm privirea asupra celor care au urcat de pe tronul împărătesc în calendarul creștin, ajungând sfinte canonizate pentru atitudinea lor de apărătoare ale dreptei credințe împotriva ereziilor iconoclaste și monofizite. Sfânta Împărăteasă Teodora și Sfânta Împărăteasă Pulheria, două împărătese sfinte, mironosițe cu parfum împărătesc ale Mirelui ceresc, care au influențat evoluția dogmelor creștine, în perioade tulburate de vicisitudinile aduse de curentele ce au străbătut istoria creștinismului răsăritean.

Istoria Imperiului Bizantin evidențiază o strânsă interdependență între autoritatea politică și viața eclesială. În acest cadru, împăratul era perceput ca protector al Bisericii și garant al unității doctrinare de credință. Deși funcția imperială a fost, în mod tradi­țional, dominată de bărbați, adesea sfinți, anumite figuri feminine au exercitat o influență semnificativă asupra evoluției dogmatice și instituționale a crești­nis­mului răsăritean. Inspirându-ne dintr-un pasaj din cartea Figuri bizantine a istoricului Charles Diehl, care spune referitor la împărătesele Bizanțului că „miniaturile bizantine ne-au păstrat portretele multora din aceste prințese îndepărtate. Ele oferă, ca fizic, tipuri destul de variate, căci în adevăr toate rase­le și toate națiunile au dat împărătese Bizanțului... Din punct de vedere moral, ele prezintă, de asemenea, deosebiri profunde. Printre aceste Auguste, cum s-a spus așa de frumos, s-au aflat toate tipurile imaginabile de femei: femei politice, ca Teodora sau Irina Ateniana; femei de ­litere, ca Evdochia sau Ana Comnena; femei galante, ca Zoe ­Porfirogeneta și altele, pline de puritate și de pietate, ca sora sa Teodora” (Charles Diehl, Figuri bizantine, v. I, p. 193). Printre acestea se remarcă mai multe icoane ale Sfintelor Împărătese din Bizanț: Elena, mama Sfântului Împărat Constantin, Irina, Ipomoni, Alexandra, Teofana, precum și ale Sfintelor Împărătese Pulheria (17 febr. și 10 sept.) și Teodora (11 febr.), două per­so­nalități care au jucat un rol determinant în momente de criză teologică majoră a Imperiului ­Bizantin.

Bizanțul a fost un stat profund teocratic, în care politica și teologia se intersectau constant. Disputele hristologice din secolele V-VI și controversa iconoclastă din secolele VIII-IX au afectat nu doar viața Bisericii, ci și stabilitatea imperială. În aceste contexte tensionate, intervenția autorității imperiale a fost adesea decisivă pentru afirmarea sau condamnarea anumitor doctrine. Sfintele Împărătese Pulheria și Teodora au acționat în momente diferite ale istoriei bizantine, dar în situații similare prin gravitatea problemelor dogmatice cu care s-au confruntat. Ambele au utilizat prerogativele puterii imperiale pentru a susține hotărârile Bisericii și pentru a restabili unitatea doctrinară.

Sfânta Împărăteasă Pulheria și controversa hristologică

Sfânta Împărăteasă Pulheria este prăznuită la 10 septembrie, însă calendarul o menționează și în data de 17 februarie, alături de soțul ei, binecredinciosul Împărat Marcian. Sfânta Împărăteasă Pulheria (399-453), nepoata Împăratului Teodosie cel Mare, fiica împăratului Arcadie și sora împăratului Teodosie al II-lea, a deținut un rol politic esențial în conducerea Imperiului Bizantin în prima jumătate a secolului al V-lea. Educată într-un profund spirit creștin, înzestrată cu înțe­lep­ciune și evlavie, ea a depus votul fecioriei și a promovat o viață de austeritate personală, ceea ce i-a consacrat și apelativul de Fecioara, fapt rar întâlnit în mediul curții imperiale. Din însemnările Sfântului Teofan reiese că aceasta a rămas orfană de la vârsta de 9 ani, însă „educația ei s-a potrivit cu însușirile firii sale, iar istețimea, virtutea și iscusința întru chivernisire erau de pe atunci coapte. Înlocuia lipsa de experiență prin înțelep­ciune și iuțimea înțelegerii” (Sf. Teofan Mărturisitorul, Cronografia, PSB 7, p. 102).

Prin înțelepciunea și discernământul de care a dat dovadă, s-a îngrijit de o educație frumoasă, inspirându-i evlavia și dragostea față de Dumnezeu fratelui mai mic, până când acesta a împlinit vârsta majoratului, dar și mai târziu, când ajunge mâna sa dreaptă, iar ea o adevărată conducătoare a Imperiului. Contri­buția sa majoră în viața Bisericii se leagă de apărarea învățăturii ortodoxe privind persoana Mântuitorului Hristos. Istoria Bisericii a consemnat implicarea Sfintei Pulheria și în convocarea celui de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes din 431, când Patriarhul Nestorie și-a prezentat cunoscuta erezie ce-i purta numele, prin intermediul căreia afirma că în Hristos există o separație absolută între cele două firi, Hristos fiind perceput un om care era „instrument al lucrării lui Dumnezeu și veșmântul pe Care Dumnezeu a ales să Îl poarte”. Maica Domnului era numită „Născătoare de Hristos” și nu „Născătoare de Dumnezeu”, fiind percepută ca o simplă ființă omenească din care nu se putea naște Dumnezeu (J. A. McGuckin, Dicțio­nar de Teologie Patristică, p. 501). În timp ce Teodosie, după ce preluase deja autoritatea regală, îl susținea pe ereticul Nestorie, Sfânta Pulheria era de partea Sfântului Chiril, reușind să-l convingă pe fratele ei să convoace Sinodul al III-lea Ecumenic, care s-a întrunit în 431 la Efes și i-a condamnat pe eretici în frunte cu Nestorie. Din dragoste față de Împărăteasa împărăteselor, Sfânta Pulheria a fost o mărturisitoare fermă a titlului de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) ­a­tri­­buit Fecioarei Maria, opu­nându-se astfel ereziei nestoriene.

La scurt timp după ce Augusta Pulheria s-a bucurat de triumful Ortodoxiei împreună cu Sfântul Chiril, în sânul Bisericii apare o nouă erezie hristologică, recunoscută sub numele de monofizism, promovată de Eutihie și potrivit căreia firea umană a Mântuitorului fusese absorbită de cea dumnezeiască, conducând la consecințe grave din punct de vedere hristologic și soteriologic. Potrivit învățăturii monofizite, pe Cruce, firea divină a părăsit firea umană, ceea ce ar implica că Dumnezeu-Omul nu a suferit ca un tot unitar, subminând astfel mântuirea. Deși greșită, noua erezie devenise religia oficială în Imperiul Roman de Răsărit. Odată cu moartea fratelui său, Teodosie, puterea imperială trece în mâinile Basilisei Pulheria, care îl acceptă pe Marcian drept soț, însă cu condiția de a-și păstra fecioria. În calitate de împărăteasă, convoacă Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), care a definit dogma celor două firi ale lui Hristos, dumnezeiască și omenească, unite într-o singură persoană/ipostas. Atunci au fost anatematizați ­Eutihie și Dioscor, precum și întregul curent monofizit care a tulburat Biserica (McGuckin, Dicționar, p. 457).

Alături de Sfântul Proclu al Constantinopolului, este cea care s-a îngrijit de aducerea moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur de la Komane și așezarea lor în ­Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol. În felul acesta a făcut unitate în Biserică, unindu-i pe cei care se despărțiseră din cauza caterisirii Sfântului Ioan Gură de Aur (Sf. Teofan Mărt. Cronografia, p. 113). Sinaxarul Mare cuprinde o descriere a cadrului minunat în care Sfânta Pulheria a descoperit moaștele Sfinților 40 de Mucenici din Iezerul Sevastiei, după aproape 100 de ani. Se spune că pentru evlavia ei i s-a arătat în vis, de trei ori, Sfântul Tirs, căruia i se ridicase o biserică lângă locul unde se găseau îngropate moaștele celor 40 de mucenici, acesta a îndemnat-o pe Pulheria să le scoată și să le așeze în biserica sa, spre a fi cinstiți împreună.

A transformat Constantinopolul într-o Grădină a Maicii Domnului

Dragostea și evlavia Sfintei Pulheria față de Maica Domnului sunt oglindite în pilda vieții sale. Ca una care a ales să trăiască alături de soțul său, Împăratul Marcian, în feciorie, cultivând amândoi această virtute, model de viețuire sfântă fiindu-le Maica Domnului pe care au imi­tat-o prin însăși viața lor plină de virtute, bunătate, fidelitate față de adevărul Bisericii și față de Evanghelia Mântuitorului. Istoria i-a păstrat memoria ca fiind împărăteasa care a transformat Constantinopolul într-o Grădină a Maicii Domnului, prin ctitorirea de lăcașuri sfinte ­închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: Altarul bisericii din Vlaherne, Hodegoi și Chakoprateia, aducând mai multe relicve sfinte din Răsărit printre care și Acoperământul Maicii Domnului. De amintit sunt multele biserici închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, printre care se numără străvechea mănăstire aghiorită Xiropotamu, pe locul căreia, în anul 424, Sfânta Împărăteasă a ctitorit un mic schit, pe care l-a înzestrat cu părticele din moaștele Sfinților 40 de mucenici. Din tradiția mănăstirii aghiorite Esfigmenu, este pomenită ca fiind ctitoră principală și ocrotitoare spirituală totodată.

Viața sa virtuoasă și evlavioasă a făcut-o să străbată veacurile ca una care s-a îngrijit de oamenii bolnavi, săraci și bătrâni tot­odată, prin construirea de bolnițe, cărora le dădea hrană pe fiecare seară după săvârșirea slujbei Vecerniei. S-a bucurat de cinstea și respectul pe care patriarhii și restul clerului i le-au acordat, adesea fiind numită și aclamată ca noua Sfânta Elena.

Sfânta Pulheria, Împărăteasa fecioară, a întruchipat modelul conducătorului creștin care îmbină autoritatea politică cu fidelitatea față de Tradiția Bisericii, fiind recunoscută drept „Împărăteasa care și-a închinat viața Ortodoxiei”, fiind recunoscută atât ca figură istorică, cât și ca sfântă a Bisericii.

Sfânta Împărăteasă Teodora și restaurarea cultului icoanelor

Sfânta Împărăteasă Teodora (830 - † 867) a fost căsătorită cu Teofil, un iconoclast convins, precum altădată femeile creștine căsătorite cu bărbați păgâni. Împăratul Teofil (829-842) a fost unul dintre ultimii și cei mai consec­venți susținători ai iconoclasmului în Imperiul Bizantin, continuând politica religioasă inaugurată de predecesorii săi din dinastia amoriană. Convins că venerarea icoanelor contravine poruncilor divine, Teofil a promovat o legislație strictă împotriva cultului acestora, inițiind persecuții îndreptate mai ales împotriva monahilor și teologilor iconoduli. Trebuie să amintim de cei doi frați, Sfinții Teodor (26 dec.) și Teofan Grapții sau Scrișii cărora, din porunca lui Teofil, le-au fost inscripționate pe față, cu fierul înroșit, anumite versuri iambice, care afirmau că aceștia veniseră din Constantinopol pentru a răspândi erezia, de monahul Lazăr zugravul, căruia din porunca aceluiași împărat, i s-au incrip­ționat pe mâini, texte iconoclaste și care au fost întem­nițați. Astfel, în luna iunie 833, a emis un edict prin care ordona arestarea preo­ților și monahilor iconofili care nu se aflau în comuniune cu ierarhia oficială; oricui ar fi oferit adăpost, urma să-i fie confiscate proprie­tățile. Numeroşi monahi au fost întem­nițați și bătuți, unii murind în urma relelor tratamente, creș­tinii iconofili trăind parcă vremu­rile persecuțiilor romane. În anul 838, la moartea Patriarhului ­Antonie, Teofil îl numește ­patriarh pe iconoclastul Ioan Gramaticul. Odată cu această numire, prigoana devine mult mai vizibilă, Teofil emițând un al doilea edict prin care ordona ca toate icoanele să fie distruse sau acoperite cu var (cf. Lynda Garland, Împărătesele Bizanţului, pp. 159-160).

În contrast cu poziția sa doctrinară, împărăteasa Teodora, soția sa, a rămas credincioasă și evlavioasă învățăturii ortodoxe și cinstirii sfintelor icoane, pe care le-a păstrat în taină în cadrul vieții private a curții imperiale. Istoria spune că Teodora își trimitea fiicele să o viziteze pe Eufrosina, mama lui Teofil, care se afla la Mănăstirea Gastria, unde au fost învățate, în taină, să se închine sfintelor icoane. Această catehizare în ascuns făcută de Eufrosina a durat până în anul 839, când fiica cea mică, Pulheria, în lipsa discernământului, îi vorbește tatălui ei despre pă­pu­șile frumoase care erau păstrate într-o cutie și care erau aduse ca să le sărute (cf. L. Garland, Împărătesele Bizanţului, p. 160). Teodora se închina sfintelor ­icoane în ascuns chiar și în camera sa din palatul imperial. Într-o zi, bufonul împăratului, un pitic care amuza întreg palatul cu glumele lui răutăcioase, o surprinse în pioasele ei îndeletniciri, închinându-se sfintelor icoane. Ceru să vadă locurile care re­țineau așa de mult atenția împărătesei. Sunt păpușile mele, îi spuse Teodora, sunt frumoase și le iubesc mult (Charles Diehl, ­Figuri bizantine, p. 288). Piticul alergă să povestească împăratului, iar acesta se repezi în cămară și începu să-i facă o scenă violentă împărătesei. Teodora se pricepu să iasă din încurcătură zicând că uitându-se în oglindă cu femeile ei, piticul a luat drept icoane formele reflectate în ea. După câteva zile, piticul-bufon fu biciuit pentru nimicuri, apoi fu sfătuit să nu mai vorbească despre păpușile din gineceu. Când împăratul revenea asupra subiectului și-l întreba pe bufon despre păpuși, acesta foarte repede zicea: Nu, Nu, Sire, să nu mai vorbim despre păpuși (Ch. Diehl, Figuri bizantine, p. 288).

Măsuri decisive pentru restabilirea păcii eclesiale

După moartea împăratului Teofil (20 ian. 842), Teodora a preluat conducerea imperiului și a inițiat măsuri decisive pentru restabilirea păcii eclesiale. Astfel, Patriarhul Ioan Gramaticul, care era iconoclast, a fost înlăturat din scaun și trimis la mănăstire, iar în locul său învestit în această demnitate Metodie, duhovnicul pe care Teodora îl avea în palat. În anul 843, sub autoritatea sa, în reședința lui Teoctist, sub președinția Teodorei și a Patriarhului Metodie, a fost convocat un sinod care a reafirmat legitimitatea cultului icoanelor, marcând sfârșitul ­oficial al iconoclasmului și instituirea sărbătorii cunoscute drept Triumful Ortodoxiei - Duminica I a Postului Mare. Sărbătorirea acestui moment a avut loc la 11 martie 843, în prima duminică a Postului Paștilor, în Catedrala „Sfânta Sofia”, când s-a făcut o procesiune la care au participat monahii veniți din Muntele ­Athos, Muntele Olimp, Ida, ­Kyminas, prin intermediul căreia a fost proclamată adevărata cre­dință. Tot atunci a fost alcătuit un document numit Synodicon, care cuprindea învățătura ortodoxă a Bisericii și condamna toate ereziile și pe toți ereticii.

Icoanele au început să reapară, fiind ridicate spre închinare în văzul tuturor. În anul 847, Teodora a înlocuit icoana Mântuitorului ce se afla deasupra Porții de Bronz, cu un mozaic, lucrat de către monahul Lazăr, ce-l reprezenta pe Hristos în întregime. Mozaicul era înfrumusețat cu 29 de versuri, alcătuite de Patriarhul Metodie, după cum urmează: ­„Văzând preacuratul Tău chip, Hristoase, și Crucea Ta strălucit înfățișată, mă închin și mă plec înaintea Trupului Tău celui ­adevărat. Căci, fiind Cuvântul Tatălui, veșnic prin fire, Te-ai născut în timp, luând fire muritoare din maica Ta. De aceea, fiind circumscris și zugrăvit în icoane, nu firea Ta cea imaterială este circumscrisă - căci aceasta este mai presus de orice reprezentare și de schimbare -, ci înfățișând Trupul Tău cel pătimitor, Cuvinte, mărturisesc că ești necircum­scris ca Dumnezeu ... Lepădân­du-se de greșeala lor nelegiuită, împărăteasa Teodora, apărătoarea dreptei credințe, împreună cu urmașii ei înveșmântați în purpură și aur, urmând pilda împă­raților cei evlavioși și arătându-se mai plină de evlavie decât toți, a așezat-o din nou cu dreaptă socotință la această poartă a palatului, spre slava, lauda și faima ei, spre cinstea întregii Biserici, spre propășirea neamului omenesc, spre căderea vrăjmașilor răuvoitori și a barbarilor” (Împărătesele Bizanţului, p. 166).

Acțiunea Teodorei nu a avut doar un caracter politic, ci o profundă semnificație teologică, întrucât reafirma realitatea Întrupării și posibilitatea reprezentării iconografice a lui Hristos, învățătură fundamentată pe realitatea Nașterii din femeie a Fiului lui Dumnezeu înomenit, prin care materia a fost sfințită și vădită demnă de venerare.

A trăit în evlavie alături de fiicele sale, în Mănăstirea Gastria

Sfârșitul vieții sale este unul marcat de virtutea smereniei, deși a fost o împărăteasă în adevăratul sens al cuvântului, caracterizată de multe virtuți, atunci când a fost fortață de către fiul său, Mihail al III-lea, să se retragă în Mănăstirea Gastria, alături de fiicele sale. După ce a depus întreaga vistierie la admi­nistrația financiară a Senatului, pe care a strâns-o ca pe o rezervă și tezaur, a trăit în evlavie alături de fiicele sale, în Mănăstirea Gastria, iertând pe fiul său și mutându-se la Domnul, în pace, în anul 867. Sfintele sale moaște se află în Catedrala Spiliotissa din Insula Corfu.

Deși au activat în epoci diferite, Pulheria și Teodora prezintă trăsături comune semnificative: ambele au exercitat puterea în momente de criză doctrinară, au sprijinit sinoadele ecumenice și au contribuit decisiv la afirmarea Ortodoxiei. Prin intervențiile lor, ele au demonstrat că autoritatea imperială poate deveni instrument al mărturisirii credinței atunci când este subordonată adevărului revelat.

Din perspectivă eclesiologică, activitatea lor evidențiază rolul laicatului, inclusiv al femeilor, în apărarea și promovarea dreptei credințe, într-un cadru istoric dominat de putere. Sfintele Împărătese Pulheria și Teodora reprezintă două exemple paradigmatice de conducere creștină în Bizanț. Prin angajamentul lor față de Biserică și prin deciziile cu impact major asupra evoluției dogmatice, ele au contribuit la consolidarea identității teologice a Ortodoxiei. Studiul perso­nalității și activității lor oferă o perspectivă valoroasă asupra relației dintre puterea politică și adevărul de credință în lumea bizantină, precum și asupra rolului femeii în istoria Bisericii.