Eroismul cu chip de femeie: Elisabeta Rizea

O veche prejudecată ne face să asociem spontan eroismul cu masculinitatea. Fenomenul rezistenței anticomuniste a contrazis din plin această tristă, nedreaptă prejudecată. Mame, iubite, soții au luat calea munților, au înfruntat cu arma în mână nedreptățile, atrocitățile orânduirii comuniste, luptând pentru sfânta libertate. Și-au urmat bravii bărbați în calvarul torturilor, în temnițele de gheață, nu de puține ori în cumplita moarte. Au îndurat foamea corozivă, gerul năprasnic, starea permanentă de ființe hăituite de Securitate. Cu fruntea sus. Cu ochii îndreptați spre cer. Astăzi ne vom aminti de Elisabeta Rizea. Provenea din familia țărănistului Gheorghe Șuța (ucis de comuniști), fiind nepoata sa. În anii 1952 și 1961 a îndurat arest și nesfârșite torturi din partea comuniștilor, Elisabeta ajutând, alături de soțul său, Gheorghe Rizea, grupul de rezistență armată Arsenescu-Arnăuțoiu, care activa în Carpații Făgărașului.

Urmând firul Poveștii Elisabetei Rizea din Nucșoara (Editura Humanitas, București, 1993), consemnată de Irina Nicolau și Theodor Nițu, dar și remarcabila sinteză a Luciei Hossu-Longin Partizanii. O istorie a bravilor (Editura Hyperliteratura, 2024), adevărat manual de istorie, care ar merita studiat în școlile româ­nești, vom puncta momentele semnificative ale vieții ei exemplare. Redând-o în propriile ei cuvinte: cuvinte atât de vii, încât îl poartă pe cititor de la deznădejde la speranță, de la groaza sufletului crispat în fața ororilor comuniste la bucuria și admirația lăuntrică resimțită în fața gesturilor de iradiantă demnitate, săvârșite de eroii noștri.

Povestea vieții eroinei Elisabeta Rizea este povestea satului românesc de odinioară, a unei ordini în care valorile centrale erau simplitatea, cinstea, hărnicia, destoinicia, munca cinstită, cre­dința în Dumnezeu. Tăvălugul comunist va trece peste această lume arhaică, tradițională, schimonosind-o, înlocuind-o cu o antilume în care tronau antivalorile: furtul, desființarea proprietății private, prigonirea elitelor și înlocuirea lor cu membri ai Partidului Comunist care nu excelaseră anterior prin moralitate sau profesionalism, încurajarea dela­țiunii, pedepsirea tuturor celor care nu împărtășeau viziunea comunistă, materialist-dialectică, atee despre lume.

După această scurtă paranteză, ne întoarcem la momentele semnificative care au marcat viața Elisabetei Rizea.

De ce a intrat Elisabeta în lupta împotriva orânduirii comuniste?

„Uite pentru ce am făcut io ce am făcut, doamnă! Că sunt îna­intea icoanei și Dumnezeu așa să mă ajute dacă mint... Mi-a omorât unchiu ăsta (e vorba de Gheorghe Șuța, despre care am scris mai sus). Mi l-a împușcat când a venit comuniștii. Văr primar cu tata, părinții frați. Nu puteau face comunismul de el, d-aia l-a îm­pușcat. Că el era comerciant: a avut moară, mașină de lână, manufactură, prăvălie... Avea unde munci lumea, toți ținea la el. Ajuta săracii, văduvele de la 1916, că i-a murit și lui un frate, Nicu, în război. Îi plăcea să învețe lumea carte și să fie vrednică, să muncească. Nu pot să vă spun ce om bun și driept iera. Și comuniștii l-au împușcat. Uite, de asta am urât io comuniștii...”

Jurământul depus în casa Elisabetei

„Ei, și armata, Securitatea îi căuta (pe membrii grupului Arsenescu-Arnăuțoiu). Se ducea la munte, în toți munții. Țin minte că odată, atunci am luat legătură cu ei, a venit aici în casă și m-a trimes după cutare, după cutare. Au venit aici și au depus jurământu. A jurat pe armă, pe Evanghelie și pe Cruce. Și jur pe Sfânta Cruce și pe Evanghelie, și ținea crucea în mână, că nu voi trăda niciodată. (...) La jurământ a fost Arsenescu, căpitanu Arnăuțoiu și domnu Petrică. Trei. Păi eram vecini aicea... Unde-i Miliția acum, era casa lor. Ca fata cu mama eram eu cu doamna Arnăuțoiu, mama lor”.

Cum, plină de curaj, îi ajută pe luptătorii din grupul Arsenescu-Arnăuțoiu. Pauperizarea țăranului român

„Și mi i-a luat, doamnă, (buștenii) mi i-a luat când a venit naționalizarea. Domnule, tot a luat! Tot, brie... Am muncit numai pentru stat. (...) Aveam 38 de ani când m-au arestat prima dată. Numai câte mi-au luat de acasă... Dar cu palmele astea am muncit cu ziua. Am stat 20 și ceva de ani la cooperativă, pe 100 de lei pe lună. Dimineața îmi făceam treburile și apoi mă duceam la muncă, că pământul mi-l luaseră de tot. Nu m-am lăsat. Și nimic nu le-am spus. Nimic nu le-am spus! Am răbdat toate chinurile. N-am vrut să recunosc nimic. Ce, nu știam eu unde e soțul meu? Dar n-am vrut! Dumnealor nu m-au putut prinde niciodată, decât pârâtă. Eram micuță și mă strecuram printre uluci, printre garduri, pe unde puteam eu. Căram de ziua într-o groapă ce trebuia să le duc. Aveam unde să le ascund. Și ei veneau și le luau. Mai la urmă, ei m-au învățat, am făcut într-o salcie o gaură, «căsuța poștală». Când era ceva, îi anunțam, le scriam. Noi le duceam mâncare pe unde puteam. Ba eu, ba alta, ba doamna le da printr-un preot. Nu-mi era frică. Garda păzea aici. Și, când venea schimbul, ieșeam, că aveam scara pusă să mă dau jos pe scară, aveam mâncarea în beci. Le luam și numai în cămașă de noapte, treceam curtea pe lângă veceu, era o groapă acolo, le lăsam mâncarea și puneam crăci peste. Dacă mă vedea garda ziceam că vin de la veceu. Mă băgam în casă, mă încuiam și mă culcam.”

Chinuri peste chinuri îndurate, pentru a nu fi o Iudă

„M-au bătut de seara până se făcea lumină. Era căpitanul Cârnu. Pe el nu l-aș ierta... M-a bătut, m-a întrebat unde îmi e bărbatul, unde-s Arnăuțoii. Nu știu și nu știu, ziceam. M-a bătut și m-a îndoit peste un pat de fier. Maiorul Marin m-a ținut de picioare. A stat sângele pe mine. O aduseseră și pe Tinca lui Bidie, cu basmaua în buzunar, cu capul gol, cum o bătuseră. Pe mine m-au adus lată. Am văzut doi oameni de aici din sat, i-am cunoscut, dar nu-i spun și nu-i spun nici pe lumea cealaltă că n-am nimic eu cu lumea din sat. Când i-am văzut pe-ăia în ușă am tăcut din gură. Oricum, nu am mai putut vorbi. Deloc. Am muțit așa. Spre dimineață, m-au adus acasă și i-au spus fetei mele mari că maică-sii îi trebuie un ceai cald și un pat moale. Cât au stat la noi în casă, am rămas întinsă pe spate. După aia n-am mai putut suporta durerile. M-au adus cu sânge pe mine. Fata mi-a făcut ceai... Era carnea ridicată pe mine. Am stat zece zile...”

„Cu anchetatorii am avut o problemă, nu cu oamenii din sat. Au vrut să-mi dea și bani ca să-i pârăsc, iar eu le-am zis că nu sunt Iuda. Așa m-au bătut... Altă dată, m-au luat de acasă și la anchetă mi-au pus un scaun lângă o masă. Prima dată m-au legat de mâini, m-au suit pe scaun, după scaun pe masă, iar de pe masă pe alt scaun. Deasupra era o lampă, care fusese luată. Acolo rămăsese un cârlig, iar de acel cârlig au legat sfoara cu care eram prinsă de mâini. Au tras scaunul, masa și celălalt scaun și m-au lăsat atârnată în mâini. Am zis că îmi smulg mâinile. M-au dat jos de acolo, m-au dezlegat și au udat un sac în apă rece, l-au stors și l-au întins pe mine. Eram în ie, fără fotă. M-a bătut așa peste sacul ăla ud. A băgat pe mână căpitanul Cârnu o bâtă de cauciuc și cu aia m-a bătut. Pe toate părțile mi-a dat. N-am spus nimic. Și după aia m-au adus acasă. Le-am spus că nu știu nimic, să-mi scoată ochii, să-mi taie capul, să-mi taie limba, să facă cu mine ce vor că nu știu de ei, nu știu nimic că de mine s-au păzit când au plecat. M-au lăsat, m-au luat iar, rânduri așa, mă lăsau, mă luau, păzită mereu, întrebată mereu.”

Valeria Moldovan, martoră oculară la chinurile Elisabetei, povestea: „Am văzut-o pe Rizea Elisabeta cu scăfârlia goală. La anchete își înveleau părul ei mare peste mână și o învârteau așa în cameră de toți pereții. De i-au smuls părul din cap.”

După 4 ani de temniță la ­Jilava...

„Și, Doamne, mă rugam, întărește-mă, întărește-mă să nu spui nic! Și am făcut Sfânta Cruce cu limba în gură până acolo. Întărește-mă, Doamne, cum m-ai întărit până acum, întărește-mă, mai bine să mor aici. Doamnă, că m-ar fi mustrat conștiința să-i spui, să știu că i-a împușcat pentru mine... Uite, îți spun din suflet, așa sunt! I-a împușcat, i-a îm­pușcat, m-a împușca poate și pă mine, da să nu hiu io vinovată.”

Elisabeta Rizea a trecut la Domnul în 2003. Nu înainte de a-și spune povestea. Un basm frumos, cu sfinți și voinici, din care își vor hrăni sufletele generațiile viitoare, ivite pe pământul românesc.