Sfânta Olimpiada Tănase, chipul plin de lumină al unei mame pilduitoare

Foarte rar ni se dăruiește bucuria de a cunoaște oameni bineplăcuți lui Dumnezeu prin însăși mărturia fiilor lor. Istoria Bisericii păstrează, ca într-un vas de mir, un asemenea exemplu din veacul de aur al creștinismului, când Sfântul Grigore Teologul își zugrăvea mama și pe bătrânul său tată în culori filocalice și cuvinte pline de lumină, arătând că viețuirea lor era îndreptată mai întâi spre Dumnezeu și apoi spre familie. Trăiau într-o vreme de încercări și rătăciri dogmatice, dar și-au păstrat credința neclintită, cultivând virtuțile cele mai alese. În același duh, ne impresionează până la lacrimi pagina de sinaxar alcătuită de Sfântul Cuvios Petroniu Prodromitul pentru mama sa, Olimpia, numită în documentele vremii Olimpiada.

În actul păstrat de la Primăria din Fărcașa din anul 1880, Olimpia apare ca fiică a lui Grigore Asaftei și a Sultanei, tatăl în vârstă de 42 de ani și mama de 36 de ani, având ca martori pe Petrea I. Alupului și Petrea Vasile Airinei, locuitori ai satului. Deși Părintele Petroniu nu insistă asupra multor detalii biografice, aflăm că a trăit aproape 87 de ani, dintre care 39 în căsnicie și 25 în văduvie.

S-a născut la 8 septembrie 1880, în ziua Nașterii Maicii Domnului, iar documentul de stare civilă consemnează și ora venirii sale pe lume: ora 10 dimineața, chiar în timpul Sfintei Liturghii, ca un semn discret al binecuvântării ce avea să-i însoțească viața. S-a căsătorit la 23 de ani, în ianuarie 1903, și a trecut la cele veșnice în dimineața zilei de 4 iulie 1967.

Soțul ei, Ion, tatăl Sfântului Petroniu, născut în anul 1873, a murit la 1 august 1942, răpus de pelagră, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Fusese mobilizat, aflându-se undeva în preajma Iașiului. Avea atunci 70 de ani. Chemarea lui la o asemenea vârstă vorbește, pe de o parte, despre devotamentul oamenilor de atunci față de țară, iar pe de altă parte, despre lipsurile și nevoia acută de personal în vremuri de restriște. După moartea so­țului, Olimpiada a mai viețuit încă 25 de ani ca văduvă, purtându-și crucea cu răbdare și nădejde.

Credința mamei sale, adâncă și statornică

Părintele Petroniu ne lasă o mărturie onestă despre credința mamei sale, adâncă și statornică. Ținea sărbătorile cu mare evlavie, avea grijă cu deosebire de respectarea posturilor și de pomenirile celor adormiți. Milostivirea ei era neobosită: ducea celor necăjiți, rudeniilor sau oamenilor bolnavi câte un blid cu lapte, o cofă de apă, o mângâiere simplă și tăcută. Nu gătea niciodată în zilele de sărbătoare, pregătind totul dinainte, până la sunetul clopotului care vestea duminica sau praznicul ce urma.

Copiii erau duși cu toții la biserică, iar la plecarea de acasă își cereau iertare unii altora, cu acele cuvinte simple și adânci: „Iertați!” - „Dumnezeu să vă ierte!”. Era pricepută la toate: torcea și țesea, făcea îmbrăcăminte pentru cei ai casei - cămăși, sumane, opinci -, așternuturi și covoare. Se descurca la gospodărie și la lucrul ogorului, iar pe cei opt copii i-a crescut cu o grijă atentă și plină de iubire.

Părintele Petroniu își amin­tește și de anii grei de după Decretul nr. 410 din 1959, când a fost scos din mănăstire. Retras pe proprietatea unei surori bine­voitoare și credincioase, a venit pentru o vreme la casa părintească, ca să retrăiască rânduielile copilăriei. Atunci a mers la o rudenie, Marioara lui Gavrile, bolnavă la pat, și i-a dus ciorapi noi, cusuți de mama sa, semn al unei iubiri care nu obosea niciodată să slujească.

În toate zilele dinaintea Învierii, ochii Olimpiadei erau adesea înlăcrimați, cugetând la cât a pătimit Domnul pentru noi și pentru mântuirea noastră. Astfel se conturează chipul ei: o mamă blândă și harnică, o femeie credincioasă și milostivă, o inimă care a ars în taină pentru Dumnezeu și pentru cei din jur, lăsând în urmă o lumină care nu se stinge.

Nu se despărțea de Sfânta Biserică

Deși ajunsese, în ultima parte a vieții, la bătrânețe și la multă suferință trupească, Sfânta Olimpiada nu se despărțea de Sfânta Biserică decât atunci când ne­putința o obliga să rămână în preajma casei în care locuia. În toți anii în care i-a fost cu putință, pașii ei au urmat drumul bine cunoscut spre biserică, iar inima i-a rămas necontenit ancorată în rânduiala liturgică a satului.

Cunoștea multe din viețile sfinților, rostea Crezul cu statornicie, știa pasaje întregi din Sfânta Evanghelie și din Psalmi, rugăciuni și tropare, cele mai multe deprinse prin ascultare și frecventare constantă a Bisericii. Rugăciunea îi era respirație lăuntrică. Se ruga mult și adânc, iar copiii o surprindeau adeseori, deși ea se ferea cu delicatețe să fie văzută de cineva, păstrând taina convorbirii sale cu Dumnezeu.

Cu rânduială și înțelepciune, își pregătise din vreme toate cele necesare pentru înmormântare, ca și cum ar fi dorit să lase în urmă liniște, nu povară. Cu puțin timp înainte de mutarea sa, i-a spus Glicheriei, fiica ce i-a stat alături în ceasurile din urmă: „Să-l chemi pe părintele Ionică să mă spovedească”, semn că sufletul ei se pregătea conștient și împăcat pentru întâlnirea cea mare. Iar cu puțin înainte de despărțirea de această lume, a văzut venind pe cărare trei femei îmbrăcate în alb. Fiica, mirată, s-a uitat pe fereastră și i-a spus că nu vede pe nimeni. „Lasă”, i-a răspuns ea cu liniște, „au treabă cu mine”.

După ce s-a împărtășit, n-a mai gustat nimic

După ce s-a împărtășit, n-a mai gustat nimic, primind doar apă de la izvor. În noaptea dinaintea plecării sufletului din trup, s-a rugat neîncetat, în șoaptă, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o ultimă ofrandă adusă lui Dumnezeu. Aceste pagini, așa cum le-a lăsat Sfântul Cuvios Petroniu, au o frumusețe rar întâlnită, o simplitate luminată de adevăr și curăție.

Părintele Petroniu nu scria cu ușurință. Mărturie îmi stă o scrisoare pe care i-am trimis-o când pregăteam o carte închinată Părintelui Arhimandrit Cleopa Ilie, la scurt timp după adormirea acestuia. Mi-a răspuns cu deli­catețe, îndrumându-mă să apelez la cei care l-au cunoscut mai îndeaproape, mărturisind că el era de multă vreme plecat din țară. Atunci am înțeles cât de mult prețuia cuvântul scris și câtă responsabilitate punea în fiecare frază așternută pe hârtie.

Mai târziu, descoperind textele dedicate monahilor pe care îi cunoscuse la Mănăstirea Neamț, la București sau în alte locuri, am remarcat aceeași grijă atentă: dorința de a nu spune nimic neadevărat, dar nici de a răni, fie și fără voie, pe cineva dintre cei evocați. Bucuria mea a fost cu atât mai mare când, în cele din urmă, am aflat în cartea sa și un text dedicat Părintelui Cleopa. Știu sigur că l-a scris după apariția volumului cu numeroase mărturii, pe care i l-am trimis și pentru care mi-a mulțumit.

Atât în cazul Părintelui Cleopa, cât și al celorlalți monahi pome­niți, am admirat frumusețea și onestitatea cuvintelor. Despre unul dintre cei evocați mărturisea că nu se bucura de prea mare cinste în ochii confraților, dar el găsea, pentru fiecare, un detaliu semnificativ din biografie, pe care îl oferea ca model altora. Era felul său de a salva memoria, de a pune lumină acolo unde alții vedeau doar umbre și întuneric.

Cu ceva timp în urmă, am comunicat cu o nepoată a Sfântului Cuvios Petroniu, Valeria, profesor universitar la Iași. După canonizarea Cuviosului Petroniu și, mai ales, a mamei sale, am încercat să o contactez din nou. Știa multe amănunte de familie, trăite cu intensitate în anii tinereții sale. Așa am aflat că Valeria trecuse la Domnul cu ceva vreme înainte. Fusese înmormântată la Bacău, acolo unde familia ei se stabilise în ultimii ani.

Am căutat apoi alte rude: o nepoată a Sfinților Petroniu și Olimpiada, Genoveva, și un nepot, Florea Gheorghe, fost profesor în localitatea Târgu Ocna, din județul Bacău. M-am bucurat să aflu de la ei câteva amănunte importante, pe care Părintele Petroniu nu le amintise în evocarea sa și care, probabil, sunt cunoscute de foarte puțini.

Martori direcți ai vieţii sfintei

Așezarea lor în pagină devine astfel un act de mărturisire și de neuitare, un gest de responsabilitate față de memorie, cu atât mai prețios cu cât vine din partea unor membri ai familiei Tănase, martori direcți și contemporani atât cu anii tinereții Părintelui Petroniu, cât și cu ultimii ani ai vieții sfintei sale mame, Olimpiada.

Așa s-au conturat, treptat, câteva detalii prețioase despre familia Sfintei Olimpiada. Soțul ei, Ion Tănase, era originar din localitatea Stejaru și, după căsătorie, s-a mutat în Fărcașa, în casa părintească a soției. A trăit 70 de ani, iar în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, deși ajuns la o vârstă înaintată, a fost mobilizat pe front, unde și-a aflat sfârșitul în apropierea orașului Iași. Familia a încercat, cu durere și stăruință, să afle locul mormântului său, dar fără izbândă, rămânând doar cu pomenirea și rugăciunea.

Vârsta înaintată la care a fost chemat la oaste vorbește, pe de o parte, despre conștiința datoriei și dorința de a fi de folos în ceasuri de cumpănă istorică, iar pe de altă parte, despre lipsa celor chemați să apere țara în acei ani grei.

Din satul Fărcașa, Olimpiada - cunoscută de cei apropiați sub numele de Moșica Anica - provenea dintr-o familie cu cinci copii. Unul dintre frați, Gavril Cojocaru, era mai mare decât ea, iar un alt frate a murit de tânăr, lăsând în urmă o durere timpurie.

Cunoscută și prețuită pentru ajutorul dat femeilor la naștere

În sat, Olimpia, sau Moșica Anica, era cunoscută și prețuită pentru ajutorul dat femeilor la naștere. Nu doar priceperea o recomanda în astfel de momente, ci mai ales bunătatea și disponibilitatea ei sufletească, care aduceau liniște și încredere. Dumnezeu a binecuvântat ­căsnicia ei cu opt copii, fiecare purtând mai departe, în felul său, o parte din lumina casei părintești.

Maria, fiica cea mai mare, s-a stabilit la Pârâul Cârjei. Raveica a mers la Broșteni și, neavând copii, a înfiat o nepoată, Valeria, care avea să devină, peste ani, profesor universitar la Iași. Au urmat gemenele Ioana și Marița, Ioana fiind deosebit de apropiată de Sfânta Olimpiada. Glicheria a rămas necăsătorită. Petru a intrat în obștea Mănăstirii Neamț, devenind monahul Petroniu. Parascheva s-a stabilit la Cotârgaș și a avut două fete, iar Dumitru a murit pe front, la Cotul Donului, în plină jertfă de război.

Fiica s-a întors în sat pentru a îngriji de mamă

Ioana, fiica Sfintei Olimpiada, până la reîntoarcerea în localitate a Glicheriei, care locuise mai mulți ani la Iași, era cea care purta grijă mamei sale: aducea apă de la izvor, mâncare și toate cele de trebuință, mai ales în ultima parte a vieții, când bătrânețea și boala cereau sprijin statornic. Când starea de sănătate a mamei Olimpiada s-a agravat, a fost chemată Glicheria, stabilită la Iași, unde fusese guvernantă în casele unor oameni importanți, între care și muzicianul Emanuel Elenescu. Ea a rămas necăsătorită și, la sfârșitul vieții, s-a întors în sat pentru a-și îngriji mama. De altfel, este singura rudenie apropiată pe care Sfântul Cuvios Petroniu o amintește în evocarea sa.

De la nepoții Sfântului Petroniu am mai aflat un amănunt semnificativ. După ce a fost alungat din mănăstire prin nedreptul Decret 410 din anul 1959, Cuviosul Petroniu Tănase s-a stabilit la Broșteni, într-un cătun numit Hăleasa, pe o proprietate a surorii sale Raveica. Era o căsuță modestă, folosită pentru treburi gospodărești, mai ales pentru adăpostirea fânului. Având o anumită bunăstare, iar soțul ei fiind brigadier silvic, Raveica a îngăduit ca acolo să se așeze Părintele Petroniu, împreună cu părintele Chiril Șaramet.

În acel loc retras, își făceau întreaga pravilă ca la mănăstire, iar în zilele de duminică și de sărbătoare mergeau la Sfânta Liturghie în satele din jur sau, uneori, la sfintele mănăstiri din apropiere. Raveica, care l-a sprijinit în acei ani grei, a înfiat-o pe nepoata Valeria, iar aceasta își amintea adeseori cum Părintele Petroniu, pe când ea era elevă, o ajuta cu lecțiile, mai ales la matematică, fiind bine cunoscută apropierea sa de științele exacte. Aceeași bunătate și aceeași atenție le-au simțit și ceilalți nepoți, care l-au cunoscut îndeaproape.

De la profesorul Gheorghe Florea, nepot al Sfântului Petroniu și al Sfintei Olimpiada, am aflat că pe Părintele Petroniu, după stabilirea sa la Curtea de Argeș, Episcopul-vicar patriarhal Teoctist Arăpașu l-a ajutat în anii de început, când a slujit ca bibliotecar, apoi ca preot, grădinar și în alte ascultări.

Părintele Petroniu nu a putut participa la slujba de înmormântare a mamei

Tot din mărturiile ajunse până la mine reiese un fapt dureros: Părintele Petroniu nu a participat la slujba de înmormântare a mamei sale. Motivele pot fi multiple: dificultățile de comunicare din acea perioadă, oprirea unei eventuale telegrame la ­Curtea de Argeș sau supravegherea atentă la care era supus în acei ani. Este posibil ca și distanța sau împrejurările să-l fi împiedicat să ajungă la căpătâiul mamei sale.

Toate aceste mărturii se adaugă biografiei unei femei cu o trăire adâncă și o evlavie exemplară, mamă atentă la educația copiilor săi și creștină venerabilă, apreciată de întreaga comunitate. Bunătatea ei, grija față de bolnavi și săraci, cumințenia și blândețea au făcut din Sfânta Olimpiada un chip luminos, s-ar fi cuvenit să fie așezat, încă din vremea ei, în paginile marilor scriitori care au iubit Valea Bistriței și, în general, pământul românesc. Dar viața și chipul ei sunt mai mult decât amintirea rămasă undeva, între paginile unui roman.