În contextul proclamării, în Patriarhia Română, a anului 2026 ca An omagial al pastorației familiei creștine și An comemorativ al sfintelor femei din calendar, ne îndreptăm privirea asupra celor care au urcat
Care sunt perspectivele teologice şi sociale pentru consolidarea păcii şi a dragostei în familie şi societate raportându-ne la familie ca fiind „Biserica de acasă”?
Familia, în realitatea ei cea mai interiorizată, dar și în aspectul dinamicii lumii moderne, a suferit modificări fundamentale în ultima sută de ani. Experimentul comunist a adus multă tăcere și nerostire între generații, multă presiune socială și, așa cum se întâmplă în multe dictaturi, familia s-a îmbrăcat în aparența unei vieți de familie „bună” sau viață de familie „model”, deși oamenii, din perspectiva vieții exterioare, nu au mai știut ce înseamnă libertatea adevărată, acea libertate care reprezintă unicul cadru al fericirii și al împlinirii. Rușinea de a nu fi în acord cu Tradiția, marcă a vieții de familie din anii interbelici, s-a transformat în rușinea de a nu fi realizați social sau profesional, ca și când scopul în viața de familie nu ar fi calitatea vieții, ci cantitatea. Pentru unii părinți în vârstă, de astăzi, încă este mai important ca propriii copii să fie realizați în viață, decât că pur și simplu sunt nefericiți sau neîmpliniți în plan personal. Și cei tineri, la rândul lor, fără să aibă un loc în care să învețe a fi în familie ca realitate în care se crește din punct de vedere uman, se văd nevăzuți și neînțeleși și caută la rândul lor o ieșire din labirintul unei vieți sociale pline de măști și se întreabă: Ce sens mai are viața de familie? La această întrebare, răspunsurile posibile sunt atât de numeroase și confuze, încât criza concubinajelor actuale de orice vârstă și de orice culoare nu mai pare atât de inexplicabilă. Cu toate acestea, întrebarea „ce sens are viața de familie?” nu își va găsi niciodată un răspuns coerent decât numai în Biserică. Pentru că unicul sens autentic al vieții de familie este viața de familie ca viață de Biserică. Familia înseamnă relație, comuniune. Iar relațiile sunt adevăratul examen al omului de orice vârstă. Biserica este laboratorul învierii (Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae), dar învierea fără relații iertate nu poate fi atinsă (Precum și noi iertăm greșiților noștri, Matei 6, 12). În familie se greșește, dar tot în familie se construiește laboratorul iubirii și al iertării. Într-un laborator obișnuit, din punctul de vedere al științelor naturale, atunci când un experiment nu reușește, se ia de la capăt, căutându-se erorile și încercând corecțiile necesare, până când experimentul științific poate fi repetat și validat. În viața de familie, în laboratorul iertării, se exersează mereu acea fină corecție a vieții în doi, pe care o numim din punct de vedere teologic metanoia (schimbarea minții, pocăința). Fără pocăință sau schimbarea minții, iubirea nu poate fi exersată, învățată, multiplicată, renăscută, reexperiată. Viața de familie care nu are în ea exercițiul corecțiilor în crize se destramă. La bine și la rău - laitmotivul de Hollywood al căsniciilor model - înseamnă, de fapt, să alegi zilnic pe celălalt și să alegi zilnic să îl ierți atunci când îți greșește, realitate în cele din urmă inevitabilă.
Exercițiul îndreptării prin credință este viața din Biserica cea mare, familia cea mare, comunitatea parohială sau monahală (și monahii, chiar dacă trăiesc solitari, au și ei experiența unei comuniuni, ca laborator al iertării, și sunt și ei, în felul lor, o familie duhovnicească). În Biserică învățăm cu toții că, atunci când ne este greu sau păcătuim, avem mereu un loc în care să ne întoarcem. Dumnezeu este statornic, iertător, bun și iubitor de oameni, așa cum cântăm în ecteniile Liturghiei, fidel și zelos. Cu un astfel de Dumnezeu, înveți în mod sigur iertarea, atât timp cât vezi cât de mult te-a iertat pe tine Dumnezeu, mai înainte ca celălalt să îți greșească ție (Matei 18, 23-35). Varianta reparării comuniunii este una mereu deschisă la Dumnezeu. Pentru El nu există altă variantă decât aceea a reparării relației. Dumnezeu ne primește și ne cinstește cu iubirea și iertarea Lui mereu, chiar și atunci când păcătuim adulterin, căutând a ne închina la alți dumnezei inexistenți, la idolii plăcerilor sau egoismelor de toate formele. Când știi că există corecție și întoarcere în orice context, viața de familie, așa cum este ea, perfectă în primele zile și imperfectă în toți anii care urmează, are adevărata șansă a supraviețuirii în lumea contemporană. Într-o lume în care este mai ușor să arunci o pereche de pantofi stricați sau un produs electrocasnic, decât să încerci să le repari, lecția încrederii în relațiile îndreptate în iubire pare din ce în ce mai stranie. Familiile care nu sunt Biserica de acasă găsesc această cale extrem de grea și de strâmtă. Iar alegerea de a se salva ca familie vine din ce în ce mai greu. Nu e ușor a îndrepta, a căuta reîndrăgostirea când celălalt îți greșește, mai ales când nu ai o viață în Biserică - laboratorul iertării. Și, evident, cei mai mulți aleg calea mai ușoară, deși există mult nefiresc și lipsă de fericire în orice altă variantă de viață de familie, alta decât familia ca Biserică de acasă.
Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când ne învață că familia este Biserica de acasă (Omilii la Epistola către Efeseni, XX), are o voce profetică. În viața de familie ca Biserică, orice acasă al trupurilor are sens pentru că există și un acasă al sufletelor, comunitatea credinței și a experienței sfințeniei, Biserica cea mare, Trupul lui Hristos, care dă sens vieții de familie. Familia nu este doar un construct social, un mod de organizare și perpetuare a vieții (deși este confirmat ca fiind cel mai bun loc al vieții). Familia este un trup: Și vor fi amândoi un trup... (Efeseni 5, 31). Familia este numele existenței umane ca relație și creștere.
Familia nu este o variantă între altele, mai bune și mai puțin bune, relațiile care cresc în iubire, ca Biserică și ca trup unitar, definesc, de fapt, natura existenței umane.
(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)



.jpg)
