Despre Capela românească de la Paris, începuturile acesteia și transformarea sa într-o biserică funcțională și astăzi am mai scris în diverse ocazii (Înfiinţarea Capelei Ortodoxe româneşti din Paris (1853-1882), O istorie a exilului şi diasporei: Capela românilor de la Paris), dar chiar și așa, se cuvine să reamintim câteva elemente ale trecutului acestui sfânt lăcaș, evocând file ale istoriei coralei, personalităților care au trecut pe aici, dirijori și în același timp compozitori de muzică bisericească. La sfinţirea lăcaşului de cult a participat Corul mitropolitan din Iași care, sub conducerea lui Gavriil Muzicescu, era considerat cel mai bun cor din vechea Românie.
În secolul al XIX-lea, românii au descoperit Parisul, iar studiile la marile universități franceze au devenit o modă în rândul tinerilor proveniți din familiile elitei locale. Exilul revoluționarilor de la 1848, creșterea numărului românilor aflați la Paris au generat și nevoia unei biserici în care aceștia să se roage. Așa a apărut și Capela românească din Paris, inițial improvizată într-o casă din cartierul latin, iar din 1882, cu sprijinul regelui Carol I și al guvernului României, s-a achiziționat un edificiu care aparținuse ordinului călugărilor dominicani. După un deceniu de muncă neobosită, noua biserică a fost sfințită la 31 mai 1892, devenind un loc adecvat pentru credincioșii ortodocși români aflați permanent ori temporar în orașul luminilor.
Odată cu intervenția statului, cumpărarea și renovarea bisericii, în incinta lăcașului a fost amenajat cafasul (un spațiu la balcon destinat pentru cor), după cum reiese dintr-o scrisoare a lui Vasile Alecsandri către Titu Maiorescu din 1889, iar la sfințirea lăcaşului de cult s-a solicitat participarea Corului mitropolitan din Iași care, sub conducerea lui Gavriil Muzicescu, era considerat cel mai bun cor din vechea Românie. Pe măsură ce capela a fost gata, activitatea vrednicului preot de aici a devenit tot mai dinamică, rolul spiritual și mai ales importanța acestui reper sufletesc românesc crescând la Paris. De aceea și statul, prin ministerul de resort, a alocat sume tot mai mari pentru funcționarea bisericii din orașul luminilor. Prin sume bugetate ori donații, a fost încurajată crearea unui cor care să devină un ambasador al muzicii bisericești ortodoxe, dar și o voce a românilor. Astfel au fost prevăzuți bani pentru salarizarea unui „diriginte” de cor, dar și alocarea în același scop a unor sume pentru cei care cântau în cadrul corului. De exemplu, prințesa Maria Calimachi dona pentru corul bisericii pariziene suma de 10.000 de lei anual, dar şi membri ai aristocrației române făceau donații: Eliza Victor Antonescu, Mihaela Catargi, Iosefina Stoicescu.
Dirijori şi compozitori de muzică bisericească
Primul Regulament de funcționare este întocmit de către Mitropolitul Ghenadie Petrescu, în 1894, iar printre prevederi erau și unele legate de cor, semn că deja lucrurile erau organizate. Astfel, corul trebuia să cânte în toate duminicile, sărbătorile domnești și sărbătorile mari bisericești, după melodiile compuse în spiritul Bisericii Ortodoxe, iar cântările trebuiau să fie de înaltă ținută pentru a spori prestigiul ritului ortodox. Trebuie spus că documentele de arhivă consemnează existența cântărețului bisericesc de aici încă de la 1853, iar în paralel a funcționat și un cor, cel mai probabil format din rândul credincioșilor.
Până în anul 1893, sumele pentru plata membrilor corului erau simbolice, inclusiv cântărețul de la strană era remunerat din donațiile binefăcătorilor. Odată cu momentul festiv al sfințirii din 1892, lucrurile aveau să devină mai așezate, iar statul român a alocat fonduri pentru buna desfășurare a ceremonialului religios în acest sanctuar ortodox. Elie Mihăilescu a fost numit noul dirijor al corului, care va fi ajutat și de D.G. Kiriac, viitor compozitor de muzică bisericească. După 1900, vreme de câțiva ani se perindă mai mulți dirijori ai corului și abia la 1 aprilie 1907 lucrurile capătă o anume stabilitate, odată cu numirea lui Gheorghe Cucu. În paralel cu activitatea de la corul bisericii, Gh. Cucu își finalizează cursurile la Conservatorul din Paris, iar în 1912 revine în țară. Se cuvine să consemnăm că atât D.G. Kiriac, cât și Gh. Cucu vor exercita o influență însemnată asupra muzicii bisericești din țară. Făcând studiile muzicale la Paris şi aflaţi sub influența mediului de aici, cei doi revin în țară și compun numeroase bucăți de muzică bisericească sau au în compozițiile lor teme religioase. De asemenea, aceștia sunt profesori și dirijori de coruri la marile biserici din capitala României și astfel impun norme, ritmuri și metode asemănătoare cu cele pe care le avea corul bisericii din Paris.
În mod natural, toate marile personalități ale vieții politice și culturale românești din prima jumătate a secolului XX care ajung la Paris sunt în contact și cu biserica românească și audiază adeseori corul minunat pe care dirijori cu vocație îl conduc și îi creează o reputație care depășește adeseori zidurile micii biserici din cartierul latin. Cumva inedită este informația oferită și de Petru Comarnescu, într-un articol publicat în „Revista Fundațiilor Regale” din 1944, în care istorisește biografia lui Constantin Brâncuși: „În 1904 pleacă în străinătate. Mai întâi la München, apoi la Paris, mergând pe jos de la München la Paris. Greutăţile traiului nu-l părăsesc. E nevoit să fie cântăreţ la biserica română din Paris şi să şteargă paharele într’un restaurant. Ne spunea în 1938: Timp de douăzeci de ani am trăit la Paris, cu 20 centime pe zi. Nu m-am plâns nimănui, n’am făcut nimănui nici o reclamaţie. Puteam avea bani, dacă m-aş fi îndeletnicit cu altceva. Dar am vrut să fac sculptură şi tot pentru că am vrut eu, am ajuns la Paris. Mon jeu est à moi...”
Revenind la dirijorii corului, vom mai preciza că după plecarea lui Gh. Cucu, în locul său a fost numit Ștefan Popescu, iar acesta a rămas aici până în 1922, când alți dirijori (Ioan Chirescu, V. Popovici, Ioan I. Constantinescu) s-au perindat la conducerea corului. Începând cu anul 1930, lucrurile au devenit mai așezate și corul, la rândul său, s-a transformat într-un reper care simboliza permanența edificiului ortodox din Paris.
Presa românească interbelică a vorbit adeseori despre manifestările fie ale corpului diplomatic, fie ale asociațiilor de studenți români care, cu diverse ocazii, au fost sprijiniți în acțiunile de diplomație culturală de corul bisericii ortodoxe române din Paris. Un astfel de exemplu este acela al unui eveniment din martie 1940, descris în ziarul „România” astfel: „După ce corul bisericei române din Paris a intonat Marseileza şi Imnul regal român, studentul Alexandru Jezel, în numele studenţilor de la cetatea universitară, a salutat pe d. ambasador al României şi a mulţumit studenţilor români pentru iniţiativa luată. Preşedintele studenţilor români de la Paris, d. Mateescu-Frâncu, a vorbit apoi despre poporul român, despre originea sa, despre virtuţile sale native. Doamna Maria Ventura a recitat versuri din Eminescu în traducere franceză. Corul bisericei române a cântat câteva romanţe şi cântece naţionale. Un bufet a fost apoi oferit asistenţei. D. ambasador Franasovici a făcut cor cu studenţii români şi străini întreţinându-se cu ei şi lăudând iniţiativa lor de a creia legături sufleteşti durabile între tineretul diferitelor naţiuni. Serbarea a luat sfârşit seara, într-o atmosferă de caldă cordialitate şi de înalt spirit românesc”. Biserica românească din Paris există și astăzi, ea are, de asemenea, o corală care duce mai departe tradiția și care este la fel de apreciată și de prezentă în viața cetății.
.jpg)
