„Fostu-i-au stins casa, şi pe dânsul, şi pe feciorii lui“

Săptămâna Mare, sărbătorită de ortodocşi în anul 1714, a fost cu adevărat una a patimilor pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu. Miercuri a fost mazilit, în Joia Mare a fost înscăunat domn al Ţării Româneşti vărul său, Ştefan Cantacuzino, iar în ziua Prohodului Domnului a luat calea exilului, împreună cu familia sa. Curtea Domnească din Bucureşti oferea în acel răstimp o imagine dezolantă: doi domnitori, rude, în ipostaze antagonice.

Datele prezentate de cronicile vremii cu privire la mazilirea Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu reprezintă o piatră de încercare pentru cititori, în special din cauză că Biserica şi Statul au folosit vreme îndelungată calendare diferite. Sursă primară este Anton Maria del Chiaro, martor ocular al evenimentelor, urmat de „Anonimul Brâncovenesc“. Secretarul florentin afirmă că „era în ziua de marţi, 4 Aprilie a anului 1714, a treia zi de Paşti după calendarul nostru latin, şi în 23 martie după cel vechi, în Marţia Sfântă la ortodoxi, când ajunse în Bucureşti de la Constantinopol, capugiul Mustafa aga“. „Anonimul Brâncovenesc“ arată că mazilirea domnitorului a avut loc „în miercurea cea mare a Paştilor, iar în zioa de joi mari au venit şi imbrihorul cu vro 300 de turci“. Iată cum trebuie „citite“, peste ani, aceste date. Del Chiaro foloseşte calendarul gregorian (îndreptat), conform căruia sărbătoarea catolică a Sfintelor Paşti a fost la 1 aprilie 1714, cu menţiunea că marţi, când Mustafa aga a ajuns în Bucureşti, nu a fost 4, ci 3 aprilie. După calendarul iulian (neîndreptat), Învierea Domnului a fost sărbătorită de ortodocşi duminică, 28 martie, la o săptămână după Paştile catolic. Astfel, intervalul 22-28 martie/2-8 aprilie este, pentru ortodocşi, Săptămâna Patimilor, în timp ce pentru catolici este Săptămâna Luminată. Important este faptul că atât Del Chiaro, cât şi „Anonimul Brâncovenesc“ sunt în acord atunci când vorbesc despre zilele de marţi, 23 martie – când a sosit capugiul (Sfânta şi Marea Zi Marţi în Săptămâna Patimilor), 24 martie - când a avut loc mazilirea (Sfânta şi Marea Miercuri), 25 martie - când a venit imbrohorul (Buna Vestire şi Joia Patimilor) ş.u.

„Începură a bănui că totul a fost pus la cale în ţară de Cantacuzini“

Ne aflăm, aşadar, în Săptămâna Patimilor a anului 1714. Constantin Brâncoveanu este mazilit şi închis în camerele palatului domnesc. În Joia Mare, la 25 martie, când se sărbătorea şi Buna Vestire, de la Giurgiu sosea imbrohorul cu un corp de oaste, însărcinat să pună domn nou în Ţara Românească. Boierii Cantacuzini, deloc străini de mazilirea rudei lor, căutau prin toate mijloacele ca tronul să revină fiului stolnicului Constantin, Ştefan Cantacuzino. „Anonimul Brâncovenesc“ arată că „Şăităneştii cei mari şi cei mici“, în noaptea de miercuri spre joi, „umblase pe la Mustafa aga pentru ca să facă domn pe Ştefan spătariul, fiul lui Costandin stolnicul, şi plecase şi pe cei mai mari ai ţării“. Întâmpinat de boierii ţării, delegatul sultanului însărcinat cu învestirea noilor domni în Ţările Române a fost condus la locuinţa pregătită şi le-a cerut acestora să revină cu toţii după trei ceasuri, la orele prânzului. Între timp, Mustafa aga „aşăzase şi pe imbrihorul cu mulţi bani şi au priimit şi el“. Anton Maria del Chiaro notează momentul „alegerii“ noului domnitor. Reveniţi la locuinţa turcului, s-au aşezat fiecare după rangul său, unii propunând chiar nume de boieri pentru domnia ţării: „Încercară ei să-l aleagă pe unul dintre ai lor, dar nici unul nu fu aprobat de turc. La urmă, adresându-se boierilor, întrebă care din ei e Marele Spătar Ştefan Cantacuzino şi, punând mâna pe umărul acestuia, îl declară Domnitor al Valahiei şi ordonă boierilor să încalece şi să-l conducă la Curte“. Abia atunci au realizat boierii neutri de unde a pornit totul: „Unii începură a bănui că totul a fost pus la cale în ţară de Cantacuzini şi înfăptuit apoi la Constantinopol“.

Un voievod depus, altul impus

Cum caftanul de domnitor fusese sigilat de Mustafa aga cu o zi înainte, imbrohorul i-a aşezat lui Ştefan Vodă Cantacuzino pe umeri propriul său contăş. A scos apoi firmanul de domnie, de pe care lipsea numai numele domnitorului, l-a completat ad-hoc şi l-a înscăunat cu mare pompă la Curtea Domnească. Del Chiaro observă cum în acelaşi palat erau atunci doi domni aflaţi în situaţii antagonice: „Ce privelişte rară! Ce schimbare unică! În acelaşi timp, doi Voevozi în aceiaşi Curte: unul depus, iar altul, cum susţine toată lumea, impus. Pe acelaşi teatru două scene cu totul opuse: cea a Principelui Cantacuzino, plină de veselie şi jubilare, fiecare din aderenţii săi hrănind speranţe, iar dincolo tristeţe şi consternare, cu nesfârşite gânduri negre“. În acest răstimp, Brâncoveanu, închis în camerele sale, îi scria patriarhului Hrisant Nottara al Ierusalimului despre „această nenorocire şi prea mare întristare care pe neaşteptate ni s-a întâmplat. Această întâmplare fireşte că este prea plină de jale şi de turburare; dar, deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că şi noi ne gătim şi după puţine zile plecăm. Şi Dumnezeu să ne ajute. Deşi toată boierimea noastră strigă şi cere să vie cu noi, totuşi nu ştiu ce va ieşi. Şi sfintele-ţi rugăciuni fie cu noi în toată viaţa“. Se vor fi derulat multe scenarii în mintea lui în acele ceasuri de nelinişte. Cunoştea că porneşte prizonier către Constantinopol, dar va fi sperat într-o repliere precum cea din 1703, pentru a-şi salva măcar viaţa şi familia. La Poarta Otomană, pungile cu galbeni puteau cumpăra aproape orice. Ar fi avut cu ce şi, dacă îl lăsau liber să-şi pregătească o strategie, îşi putea răscumpăra inclusiv domnia. Ştiau aceasta şi boierii Cantacuzini, care nu au încetat intrigile nici măcar când l-au văzut mazilit. În tot acest timp, vistieriile domneşti erau golite, mai întâi de turci, apoi de noii boieri stăpânitori. Turcii nu mai doreau doar o parte din averea sa, ci întreaga avuţie.

„Anonimul Brâncovenesc“ îşi continuă tirada la adresa boierilor Cantacuzini: „Aici în ţară Ştefan-vodă cerca averea lui Costandin-vodă să o găsească cu mare pohtă şi o au şi găsit; ci una au dat-o la imbrihorul în seama împărăţiei, alta au mâncat-o el cu imbrihoru şi i-au stins casa din faţa pământului, nu ca unii rude şi făcător de bine, ci ca unui vrăjmaş foarte mare ce ar fi fost, că scotea oameni de ai ţării fără voia lor de striga înaintea agilor ce venise şi veniia de la Poartă de pâra pe Costandin-vodă de rău, şi de ficlean, şi de mâncătoriu şi altele. Cu acest fel de mulţămită s-au arătat Şăităneştii cătră Costandin-vodă pentru binele şi cinstea ce le făcuse. Fostu-i-au stins casa, şi pe dânsul, şi pe feciorii lui precum să va scrie înainte. Şi aicea au luat sfârşit domniia lui Costandin-vodă Brâncoveanul, domnind ani 25, luni 6“.

„Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei“

Îndată după încoronare, Ştefan Vodă Cantacuzino intră în camera domnească unde era sechestrat vărul său mazilit. Relatarea detaliată a lui Del Chiaro lasă impresia participării la acest moment a celui care povesteşte: „Principele Ştefan, după primirea omagiilor, trecu în apartamentul lui Brâncoveanu pe care-l asigură de surprinderea întronării sale fără voe, precum şi de calităţile ce le recunoaşte fostului Voevod. În timpul acestei întrevederi, am remarcat că Ştefan Cantacuzino sta în picioare, iar Brâncoveanu care şedea, având cuca pe cap, îi răspunse cu politeţea sa cunoscută că: e mai bine că domnia a fost încredinţată lui decât unui străin“.

Convoiul ce purta pe Constantin Brâncoveanu cu familia sa a pornit din Bucureşti în Vinerea Mare, 26 martie 1714, la ora nouă seara. Era însoţit de Doamna Maria, Constantin - fiul cel mare împreună cu soţia şi pruncul lor, Ştefan, Radu, Matei şi patru gineri. Înainte de a fi trimis la Constantinopol, sfetnicul Ianache Văcărescu a fost interogat de turci în Bucureşti, cerându-i-se să vădească averile lui Altân Bey. Ştefan Vodă şi-a petrecut rudele până la caretă, cu capul descoperit. Ultimele cuvinte pe care i le-a adresat Brâncoveanu la plecarea spre martiriu s-au dovedit a fi profetice: „Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răsbunătoare a judecăţii divine“.