Galița, satul solidarității zidite de Biserică

„Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul. Satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit”, spunea Lucian Blaga. Țăranul, chiar cel al zilelor noastre, deși nu pare, ființial este religios, mai bun și mai legat de eternitate. Până de curând, satul Galița, din comuna Ostrov, județul Constanța, nu a avut biserică. De când o are, comunitatea este mai solidară, chiar dacă mulți dintre fiii ei au părăsit-o vremelnic, iar sărăcia i-a marcat chipul.

Satul Galița se află în imediata apropiere a Mănăstirii Dervent și, ca multe alte sate dobrogene, din cauza valurilor succesive de populații care l-au locuit, pare a-și fi rătăcit istoria. Așezarea are o particularitate: este locuită în proporție de 70% de rudari. O populație pașnică, interesantă și misterioasă, care vorbește limba română și este ortodoxă. Locuirea străveche a zonei este pusă însă în evidență de descoperirile arheologice, precum așezarea întărită de la Gârlița, sat vecin cu Galița, din perioada Hallstat-ului timpuriu, sau de așezarea neolitică de la Galița, alcătuită dintr-o necropolă de incinerare și din cetatea de pământ cu zid de apărare. La rându-i, cetatea de la Păcuiul lui Soare, dintre brațul Ostrov și cel al Dunării, probează o viață creștină intensă în zonă, în care tradiția vorbește și despre prezența unor ucenici ai Sfântului Andrei, martirizați în antica cetate a Derventului.

Biserica, inima așezării

Recent, am vizitat acest sat de un pitoresc aparte, bucurându-ne să aflăm că ridicarea propriei biserici, după o lungă perioadă în care sătenii mergeau la slujbe la Mănăstirea Dervent, a marcat semnificativ comunitatea. Lucrarea a dovedit că acolo unde există biserică, preotul aduce speranță, oferă ajutor celor lipsiți, mângâiere bătrânilor singuri și neputincioși, iar actul liturgic pe care îl săvârșește aduce un spor de calitate vieții sociale a comunității.

Părintele paroh Marian Voinea slujește în acest sat de 20 de ani și locuiește împreună cu familia în satul Gârlița, la mijlocul parohiei, care mai cuprinde satele Galița și Esechioi.

„Când am venit aici, în 1999, am căutat un loc pe care să înălțăm o biserică. Familia Șogur ne-a donat un teren, iar în 2009 am început construcția sfântului locaș, după puterile noastre, puțin câte puțin, în fiecare an, reușind să începem și pictura. Am fost ajutați financiar de Primăria Ostrov, iar noi am asigurat forța de muncă”, ne spune părintele paroh.

În Galița trăiesc aproximativ 120-130 de familii, dintre care 70% sunt rudari. Casele sunt așezate în terase pe colinele care mărginesc lacul Bugeac. De cum treci dealul dinspre Dervent, ți se deschide panorama unei așezări tăcute, în care timpul pare a se chinui să-și găsească chipul răvășit de vârtejurile ce se ridică din căldare.

Ca peste tot pe aici, tinerii au plecat la muncă în afara țării, mai ales în Spania. Satul a rămas îmbătrânit, cu mulți locuitori asistați social, cu bătrâni bolnavi, care trăiesc din pensii de mizerie. Și, în acest tablou sumbru, oamenii au rămas liniștiți și chiar atașați profund satului, pe care îl văd chiar frumos. Multe dintre familii au venit la Galița din Bulgaria. Cândva așezarea era mai mare, dar mulți locuitori s-au mutat la Călărași și la Modelu.

„Eu cred că satul are totuși un viitor, tocmai datorită tinerilor plecați, care îi țin «pe picioare» pe părinții și pe bunicii lor, în grija cărora și-au lăsat copiii, nu puțini la număr. La școala de aici învață aproximativ 100 de elevi, până la clasa a VIII-a. Dorul și amintirea locurilor natale sper că îi vor chema și se vor întoarce”, ne mai spune părintele Marian Voinea.

Sărac, îmbătrânit, dar frumos

Ca să înțelegem mai bine „starea de fapt” a Galiței, am căutat să stăm de vorbă cu câțiva locuitori ai satului.

Gherghina Șogur, o bătrânică de 79 de ani, este născută la Turtucaia, în Bulgaria. „De acolo, după război, familia mea s-a refugiat la Corabia, unde a stat vreo șase ani, după care s-a stabilit aici, acum mai bine de 70 de ani. Bunicul meu era ungur. La Turtucaia mai avem câteva rude. Ce să vă spun despre sat? Pentru noi, așa cum suntem bătrâni, este bun și frumos. Eu nu am copii, dar am crescut vreo cinci. Băiatul care locuiește cu mine acum mi-a fost lăsat de mamă-sa de la un an și jumătate. Soțul i-a murit, iar ea a plecat în Spania la muncă. Ne bucurăm că am putut să donăm locul pe care s-a ridicat biserica. Când am venit noi aici erau câteva case. Acum sunt multe, dar populația a îmbătrânit”, ne-a spus mătușa.

Am mers apoi la familia de rudari Mircea, unde am fost pri­miți cu mare bucurie și invitați să intrăm. Mama Ioana, bătrâna casei, este văduvă de anul trecut, are 62 de ani și este suferindă. Locuiește cu nora Florina și cu nepoata Claudia.

„Am doi băieți și două fete, toți la casele lor. M-am căsătorit la 26 ani și tot de atunci am făcut și casa în care locuim acum. Suntem din Cuiugiuc, din apropiere, unde s-a încheiat pacea aia dintre turci și ruși (este vorba despre Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, din iulie 1774, n.n.). Neamul nostru se trage din Bulgaria. Prin ’40, când s-a făcut schimbul de populații (din Bulgaria s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români, din Cadrilater și sudul Dunării, iar din România au plecat 77.000 de bulgari, n.n.), tata a rămas în România, iar mătușile, unchii și verii lui la Silistra. Nu mai ținem legătura cu ei, pentru că s-au cam dus. Eu sunt mulțumită de satul acesta, pentru că suntem res­pec­tați, suntem ajutați de Primărie. Mi-am crescut copiii frumos, la fel și nepoții, eu le-am avut grijă de familii, pentru că ei au muncit pe unde au apucat. Când făceau năzbâtii, îl rugam pe părintele și pe învățătoare să-i dojenească. Când se supăra, Stelică, unul dintre băieți, îmi tăia usturoiul, pătrunjelul și florile din grădină. Eu am lucrat la CAP. Tatălui meu i-au luat pământul, boii, căruța și batoza. De supărare, nu a vrut să lucreze la colectiv. A lucrat în schimb la IAS. Acolo a căzut de pe un cal și s-a îmbolnăvit. A trăit așa 30 de ani. Noi am fost șase fete la tata. După ce am terminat patru clase, am renunțat la școală ca să putem să ne întreținem unul pe altul. Pentru mine, Biserica este cea mai importantă, pentru că ea este familia noastră, iar părintele este foarte respectat. Pentru problemele noastre, se deranjează la orice oră. Pentru noi este al doilea tată”, ne spune mama Ioana.

Claudia, cea mai tânără din familie, este însă mai puțin optimistă. Ea crede că până la urmă vor pleca toți tinerii afară.

La Galița am înțeles că satul, indiferent de starea lui prezentă, rămâne în centrul lumii și că, acolo unde există biserică, există și speranță, și solidaritate, iar prezența preotului și actul liturgic aduc un spor de calitate vieții sociale a comunității.