Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Hagieni, mănăstirea la capăt de punte

Hagieni, mănăstirea la capăt de punte

Un articol de: Dumitru Manolache - 05 Noi, 2015

O anume punte peste un râu din imensitatea Bărăganului adună în profunzimea simbolisticii ei trăirea transfigurării drumului dintre adevăr și deșertăciune, dintre pustiu și pustie, dintre lume și cer. Odată ajuns la celălalt capăt al punții, viața nu mai poate curge ca până atunci. Ea se va lega definitoriu de „celălalt mal”. O asemenea stare am trăit și noi, într-o zi de toamnă luminoasă, când am pășit pe malul drept al Ialomiței, pe puntea ce duce la Mănăstirea Hagieni cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”.

Hagieni, nume cu rezonanță creștină („hagiu” înseamnă „pelerin la locurile sfinte”, n.n.), aduce în contemporaneitate dovada existenței unor vechi comunități religioase în Bărăganul ialomițean. Hagieni este un sat de pe malul drept al Ialomiței, situat la 11 km sud de orașul Țăndărei, din județul Ialomița, atestat deocumentar la 1392, sub numele de „Cărăreni” și ”Lumineni”. Alte două nume ce poartă în fibra lor fiorul celor ce prin credință au căutat calea spre lumină. Adică spre Dumnezeu. Astăzi, așezarea mai numără doar vreo șapte-opt locuitori. În această uitare a Bărăganului, în jurul vechii bisericii a satului, părăsită și aproape îngenuncheată de vremuri, despre care se spune că ar fi fost ctitorită de Regele Carol I, după anul 2000 s-a așezat o obște de călugări. Aceasta și-a asumat nu numai salvarea sfântului locaș, ci și păstrarea și întărirea legăturii cu Dumnezeu într-un loc de veche tradiție ortodoxă, pe care vremurile potrivnice au fost gata-gata să-l trasforme într-un deșert. Aici, departe de lume, puntea care leagă cele două maluri ale Ialomiței și obștea de călugări au preschimbat pustiul în pustie, urcând lumea la cer.

Un drum transfigurat peste o apă

Un pelerinaj la Mănăstirea Hagieni, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, nu este unul obișnuit, și nici ușor. Dar, tocmai de aceea, răsplata este pe măsură. Căci rar îți este dat să ajungi într-un loc atât de izolat, atât de special, atât de încărcat de semnificații, unde trecerea peste apa Ialomiței înglobează în adâncul ei conștien­tizarea transfigurării drumului dintre „eu” și „mine”, dintre adevăr și deșertăciune, dintre pustiu și pustie, dintre lume și cer. Dar toate acestea, dincolo de predispunerea la meditații, departe de rătăcirile prezentului, se datorează unor acumulări în timp care au făcut din acest spațiu unul al sporirii în credință și în rugăciune. Aici a existat, înainte de biserica de zid, ridicată în 1881-1892, o alta de lemn, din secolul al XVII-lea. Iar primii dascăli ai școlii din sat au fost călugări. Vocația monahală actuală a zonei se revendică, pe drept, de la tradițiile monastice medievale aduse aici de ctitoria de la Cozia a lui Mircea cel Bătrân, care a deținut vechea așezare Cărăreni, situată pe moșia sa din Bărăgan.

Când am ajuns la râu, la capătul punții ne aștepta părintele protosinghel Gabriel Botezatu, egumenul mănăstirii. Împreună am vizitat satul muribund, biserica veche, aflată acum într-un proces de reparații generale, ne-am închinat în noul paraclis, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir”, și am discutat despre lume, pustiu, pustie și Înviere.

O încărcătură duhovnicească aparte

„Practic, mănăstirea a început să se dezvolte din momentul în care conducerea sa a fost încredințată părintelui vicar, starețul nostru, arhimandritul Rafail Mîț, ctitorul sfântului așezământ. Suntem 11 viețuitori, dintre care doi preoți slujitori. Zilnic, săvârșim Sfânta Liturghie, Cele șapte Laude, Vecernia, Utrenia și toate celelalte ascultări trebuincioase obștei. Drumul pe care ați venit este unul al încercărilor. Trecerea peste râul Ialomița se face pe o punte pe care nu pot merge și mașini. Suntem într-un fel de pustiu, deși satul Hagieni respiră încă. Dar, astfel, simțim că suntem mai aproape de Dumnezeu și de sfinți. Să știți că aceia care ajung la noi sunt aduși în primul rând de Sfântul Nicolae. El cheamă aici sufletele la Dumnezeu. La rugăciune și la întâlnirea cu sfinții cerului. Noi nădăjduim, credem, că omul, când pleacă de la sfânta noastră mănăstire, poartă cu sine o încărcătură duhovnicească aparte. Cei care vin aici, fie și numai pentru câteva ore, se desprind de toate grijile zilei ca să fie mai aproape de Dumnezeu. Și cu această trăire se întorc în casele lor, în orașele și satele lor. Puntea aceasta pe care o trec este de fapt legătura dintre lumea-lume și lumea sacrului. Adică cea a mănăstirii. Cine trece puntea aceasta trebuie să lase pe celălălt mal ispitele și toate celelalte probleme lumești. Aici se ajunge cu inima întâi. Apoi cu cele ale sufletului și la urmă de tot cu cele lumești. Ca la rugăciunea de la Heruvic: #Toată grija cea lumească să o lepădăm$. Până nu ne concentrăm pe grija mântuirii, nu ne vom găsi liniștea. Dacă venim la mănăstire ca vizitatori, nu vom dobândi aproape nimic”, ne mărturisește părintele Gabriel.

Între călugări și cei câțiva locuitori ai satului s-au stabilit legături speciale. Astăzi, satul lor respiră încă datorită mănăstirii. Aici vin la slujbe, aici vin la sfaturi, aici uneori iau masa, își tratează beteșugurile bă­trâ­neții și mai ales singurătatea. Aici, în mănăstire, se adună cu satul lor de țărână, cu cel din amintiri și cu cel din cer. Aici și noi am trăit un moment unic, înălțător, fiind pentru câteva ceasuri rugători în pustie, pelerini în deșert, dar mai ales călători pe drumul dintre „eu” și „mine”. Adică trăitori pe puntea ce leagă lumea de cer, omul de Înviere...