„Hristos, Dumnezeu și om, nădejdea urcării noastre la cer”

Isihasmul nu este numai o mișcare duhovnicească, înțeleasă în sens istoric, ci este un mod de viață autentic, însăși viața Bisericii pătrunsă de Duhul Sfânt; este iubirea lui Dumnezeu pentru oameni și modul în care Dumnezeu este prezent și lucrător în istorie, precum și modul în care omul percepe, trăiește și înțelege această prezență dumnezeiască. Valorile vieții isihaste, precum credința vie, fidelitatea față de Revelația dumnezeiască redată în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, comuniune și rugăciune înnoitoare și neîntreruptă, nu intră în contradicție cu valorile și cerințele unei vieți moderne ca libertatea și respectarea drepturilor omului, ci sunt compatibile și complementare, punctul de convergență fiind capacitatea omului de a înțelege demnitatea umană în raport și relație personală cu Dumnezeu.

Contemporaneitatea are nevoie de isihasm. Isihasmul este sufletul care dă profunzime ontologică timpului nostru, este starea care poartă în sine dorul fiecărui creştin de a intra în comuniune deplină cu Dumnezeu, prin rugăciune neîncetată şi împărtășire din lumina necreată, descoperită ucenicilor pe Tabor.

Dar suntem oameni ai timpului nostru în care tehnicizarea, urbanizarea și globalizarea ne înstrăinează de ritmul și viața propusă de Biserică. Post­modernitatea destructurează, ideologizează și politizează realitatea vieții duhovnicești, iar în zgomotul de fond al clamării drepturilor și libertăților, tăcerea rugătoare pare a fi anacronică. Or, Sfântul Grigorie Pala­ma prin cuvântul său rostit și scris, ca rod al rugăciunii și ex­perienței personale a pre­zenței lui Dumnezeu în mintea și inima sa, este cu atât mai necesar astăzi; este contrastant, frumos și luminos, dar în același timp dificil de pus în lucrare.

Păstrător al tradiției isihaste multiseculare, Sfântul Grigorie Palama nu este fondatorul unei teologii noi, ci sintetizatorul întregii teologii ortodoxe de până la el. Fapt pentru care cântarea Bisericii îl numește în slujbele sale: „Lauda părinţilor și gura teo­logilor”, „căpetenia învăţăto­rilor”, „trâmbiţa teologiei”, „stâlpul Bisericii”, „gura de foc a harului”, „sfeşnicul Ortodoxiei”, „lira Duhului”, „râul înţe­lep­ciunii”, „oglindă a lui Dumnezeu”.

Prin viața, asceza, liniștirea, rugăciunea neîntreruptă și păzirea dogmelor, Sfântul Grigorie se face continuator și mărturisitor al tradiției patristice adumbrite de Duhul Sfânt. Nu este ușor să cuprinzi într-o pagină de ziar o „teologie abisală”, cum numește părintele Stăniloae teologia Sfântului Grigorie Palama, însă mă voi apleca asupra câtorva gânduri pe care sfântul părinte le expune asupra credinței ca „ușă a virtu­ților” concretizată în viața de rugăciune a crești­nului.

Cel care crede se întemeiază prin credință în adevăr

Dintru început, Sfântul Grigorie învață că fundamentul, începutul și călăuza în înțele­gerea dogmelor creștine reprezintă credința și nu dovedirea dialectică, deoarece „credința este căruța puterii evanghelice, viața apostolică, dreptatea lui Avraam; din credință începe și la ea se sfârșește toată dreptatea și din ea va fi viu tot dreptul” (Rm. 1, 17). Cel care o neso­co­teș­te va cădea din bunăvoința dum­nezeiască. Căci „fără de credință nu este cu putință a plăcea lui Dumnezeu” (Ev. 11, 6). Credința eliberează pururea neamul nostru de tot felul de rătăciri și ne întemeiază pe noi în adevăr, și în noi adevărul din care nimeni nu ne va clinti, chiar dacă ne-ar socoti nebuni, pe noi, cei care prin cre­dința cea adevărată ieșim prin extazul mai presus de înțelegere și mărturisim acest adevăr cu fapta și cu cuvântul, nelăsân­du-ne „pur­tați de orice vânt de învă­țături” (Ef. 4, 14), ci stăruind în cunoș­tința cea unită a adevărului crești­nilor și propovăduind vederea cea mai simplă, mai dumnezeiască și cu adevărat ne­în­șelă­toare. Adică, prin mărturisirea adevărului cre­dinței și împlinirea faptelor credin­ței, creș­tinul ajunge la vederea lui Dumnezeu, stare care este mai mult decât o cunoaș­tere teoretică despre El. „Prin urmare, vederea aceasta nu e cunoștință, dar trebuie socotită cu mult mai presus de orice cunoștință și de orice vedere prin cunoștință.”

În teologia palamită, Dumnezeu nu rămâne închis în sine, abstract și izolat, ci este Dumnezeu Sfânta Treime, Unime de Persoane, Care prin Întruparea Fiului coboară, vine în întâmpinarea omului din iubire și este permanent prezent în sânul creației Sale prin energiile necreate, în vederea ridicării creaturii înspre împlinirea scopului pentru care au fost create. „Astfel, prin înțelepciunea, prin puterea și prin iubirea Sa de oameni, Dumnezeu a știut să schimbe și să îndrepte spre bine alunecările cele din voința noastră neascultătoare. Dacă n-ar fi coborât din ceruri Fiul lui Dumnezeu, am fi rămas fără de nădejdea urcării noastre la cer. Dacă El nu s-ar fi întrupat și dacă n-ar fi pătimit cu trupul, n-ar fi înviat, și nu s-ar fi întors pentru noi în ceruri, nu am fi cunoscut preaplinul dragostei lui Dumnezeu pentru noi.”

O minte nepătimașă devine îngeresc luminată

Sfântul Grigorie Palama ne spune că Dumnezeu Se descoperă celui care crede și se oste­nește în viața lui, lucrând și împlinind poruncile dumne­zeiești, ducând o viață curată și neprihănită în duh de rugăciune. Cel care crede este luminat de harul sfințitor și, astfel, poate cunoaș­te și înțelege rațiunile lucrurilor ascunse în existențele lor, iar prin această cunoaștere poate ajunge la lumina cunoștinței de Dumnezeu. Astfel, omul prin cre­dință este gândit și situat ființial și duhovnicește în această viziune a relației de comuniune deschisă și dăruitoare a Sfintei Treimi și de participare la această comuniune, prin iubirea-răspuns a omului deschis prin credință. Adică, omul este invitat să-L descopere și să-I înțeleagă gândul lui Dumnezeu din Revelație, să-L descopere în intimitatea rugăciunii și a credinței ipostaziate în cult, în cântare și metanie, în invocare și comuniune euharistică, în orizontul experi­enței pnevmatice din Biserică, icoană a Împără­ției cerurilor și permanentizare a Rusaliilor în istorie.

Pentru Sfântul Grigorie, rugăciunea transformă mintea și îi dă omului posibilitatea trăirii harului lui Dumnezeu: „Mintea omenească, nu numai cea îngerească, se depășește pe sine și prin nepătimire ia chip îngeresc. Astfel, va întâlni lumina aceea și se va învrednici de o vedere mai presus de fire a lui Dumnezeu. Nu va vedea ființa lui Dumnezeu, însă va vedea pe Dumnezeu printr-o descoperire pe măsura lui Dumnezeu și adevărat nouă”. Deci există o vedere și o înțelegere mai presus de toată înțelegerea și vederea, în care vederea gânditoare sau cunoscătoare a luminii dumne­zeiești, necreată și eternă, este superioară gândirii văzătoare, a cunoaș­terii și descoperirii naturale a lui Dumnezeu. Așadar, citind cuvintele Sfântului Grigorie Palama, dar și ale altor Sfinți Părinți normativi în tezaurul teologic al Bisericii, în­țe­legem că ne aflăm în fața unui munte greu de escaladat pentru credinciosul zilelor noastre. Aceasta din perspectiva în care doritorului de isihie îi este greu să cultive di­recția misticii și ascezei „pure” și contemplative, ca unire duhovnicească cu Dumnezeu prin rugăciune neîncetată și contem­plație. De aceea, în cultivarea și îmbogă­țirea vieții duhov­nicești, Ortodoxia propune o a doua cale, am zice noi mai ușoară, la îndemâna majo­rității credincioșilor, realizabilă nu numai în liniștea pustiei, cât mai ales în mijlocul lumii. Este calea misticii liturgice, a întâlnirii cu Dumnezeu în Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în biserica de cartier sau a satului, în părtășia euharistică la taina vieții lui Dumnezeu ca sens și împlinire a fiecăruia dintre noi.

În concluzie, omul creat după chipul lui Dumnezeu are posibilitatea și capacitatea de a fi îndumnezeit, de a „pătimi îndumnezeirea”, având ca punct de plecare credința în Cel pe Care în mod liber și conștient dorește să-L cunoască și să-I împlinească voia, spre a fi în comuniune desăvârșită cu El.