Ieromonahul Adrian Făgețeanu, mărturisitor și duhovnic

Părintele ieromonah Adrian Făgețeanu (1912-2011) este unul dintre monahii care au luminat în Biserica Ortodoxă Română în ultimul veac, viața sa plină de încercări, activitatea pastoral-misionară și învățătura lui duhovnicească nu doar împodobind poporul lui Dumnezeu, ci și aducând multă lumină înțelegătoare și uimire celor ce vor să le cerceteze. 

Fiu de preot, bucovinean de glie și de nărav, posesor al unei culturi vaste dobândite în perioada studiilor superioare de Drept și Filosofie, apoi de Teologie, tânărul Alexandru Făgețeanu s-a dedicat lui Dumnezeu la Mănăstirea Putna, pe când stareț era părintele arhimandrit Paisie Prelipceanu. Cernut prin 67 de ani de ascultare monahală și prin aproape 13 ani de temniță, părintele Adrian s-a făcut chip al răbdării și al statorniciei în dreapta credință, ducând o viață grea, dar demnă, mai ales în perioada regimului comunist. Mărturisitor neclintit al Domnului Iisus Hristos - Calea, Adevărul, Învierea și Viața lumii, părintele Adrian a trecut prin experiențele ascultării, răbdării, muncii și rugăciunii la Putna, Slobozia, Antim, Jilava, Căldărușani, Făgăraș, Ciorogârla, Aiud, Govora, Crasna-Gorj, Balaciu, Lainici, Piatra Fântânele, Petroșani, Turda, Locurele, lăsând în urma sa două biserici ctitorite de el și câteva mii de fii duhovnicești.

Prin luminata conștiință eclezială și experiența sa duhovnicească (inclusiv a suferinței îndurate în temnițele comuniste), el rămâne pentru Biserica Ortodoxă Română un model de statornicie în dreapta credință și un înțelept povățuitor duhovnicesc înscris în lanțul neîntrerupt al Sfinților Părinți. În cei 99 de ani de călătorie pământească a părintelui Adrian și de experienţe duhovnicești la Altarul slujirii Mântuitorului şi, totodată, la scaunul de Spovedanie, părintele Adrian ne-a lăsat mai multe cuvinte de folos şi care pot deveni vii și lucrătoare şi în noi, odată ce le împlinim.

Noi, creștinii ortodocși, nu trebuie să ne întristăm precum ceilalţi care nu au nădejde, atunci când unul dintre părinţii şi păstorii noştri duhovniceşti trece din această lume în Împărăţia lui Dumnezeu, în viaţa cea veşnică. Pentru că avem nădejde în mila şi, totodată, în Învierea lui Hristos și credem că cel care L-a slujit pe Domnul Iisus Hristos cu râvnă, cu dragoste, cu jertfelnicie, primeşte cununa binecuvântării în Împărăţia Lui, continuând să mijlocească pentru cei de pe pământ pe care i-a iubit. Nu avem de ce să ne întristăm peste măsură, precum cei neînțelepți, ci trebuie să vedem în toate pronia lui Dumnezeu care pe toate le rânduiește la „plinirea vremii” lor spre folosul tuturor.

Într-un fel, toţi ucenicii lui aveam un confort sufletesc, o linişte, văzându-l sau măcar ştiindu-l pe părintele Adrian viu, prezent fizic printre noi, rugându-se pentru noi, mijlocind la Dumnezeu și sfătuindu-ne pentru luminarea, mântuirea şi ajutorul nostru, al tuturor. Nu e cazul să ne speriem că, dacă nu-l mai vedem cu trupul printre noi, părintele nu se mai roagă pentru noi. Dimpotrivă, despărțirea de părintele Adrian este şi un test de maturizare a noastră, ca să ne motivăm pe noi înşine, să ne ostenim şi noi ca să viețuim cu Hristos, aşa cum şi părintele a viețuit întru El și viețuiește cu duhul în continuare. Pentru că părintele Adrian este viu, după cum Însuși Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Eu sunt ­învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi” (Ioan 11, 25).

Experiență lăuntrică, discernământ și mărturisire ortodoxă

Prin iubirea lui Dumnezeu confirmată și în asceza sa susținută, prin iubirea semenilor și iertarea vrăjmașilor, părintele Adrian s-a făcut transparent și vas al Duhului Sfânt, iar viața și activitatea lui erau o neîncetată mărturisire a lui Hristos prin fapte bune și prin cuvinte de folos prin care transmitea credincioșilor „putere multă” de la Dumnezeu care-i ajută pe calea contemplării și a vindecării de patimi și boli.

Întemeiate pe rugăciune, trezvie și răbdare, pocăință, stăruință și suferință, cuvintele pline de înțelepciune ale părintelui Adrian sunt atât lămuritoare și mângâietoare pentru suflet, cât și dogmatice, practice și chiar profetice de multe ori. Trebuie, totodată, menționat și faptul că vasta sa experiență duhovnicească, eru­diția sa culturală, juridică și politică, precum și viziunea sa terapeutică a credinței creștin-ortodoxe i-au format în timp un discernământ pe care mulți (unii chiar episcopi și preoți învățați) nu-l puteau și nu-l pot înțelege.

Din acest motiv, unii îl priveau cu uimire, neîncredere și chiar ostilitate, considerându-l prea dur și exagerat în aplicarea unor canoane bisericești la Taina Spovedaniei sau în respectarea cu strictețe a dogmelor și a rânduielilor liturgice. El însuși mărturisea cu o ironie biciuitoare la adresa celor pătimași și ne­înțelepți: „Eu nu zic de la mine nimic, din mintea mea, ci doar respect și afirm învățătura Bisericii, a Sfinților Părinți. Cui nu-i convine să facă o reclamație la Sfântul Sinod Ecumenic și să propună să se modifice dogmele, canoanele și rânduielile”.

Atunci când îl întrebam „Pe cine iubiţi dintre părinţii pe care i-ați întâlnit?”, el zicea: „Pe cei smeriţi, că pe ei îi iubeşte şi Dumnezeu”. Şi continuam: „Și cine a fost cel mai smerit, cine v-a impresionat cel mai mult?”, iar el zicea: „Părintele Macarie de la Pasărea, că el n-a dat nici un interviu la televizor, n-a ținut nici o con­ferință, n-a ieşit la rampă niciodată, ci el se ruga foarte mult”. Pe când erau amândoi la Mănăstirea Căldăruşani, povestea părintele Adrian, era aşa o concurenţă între ei doi, care să slujească Sfânta Liturghie, tocmai ca să pomenească mai mult la Proscomidie numele celor dragi, numele celor bolnavi și necăjiţi. Şi până la urmă au găsit soluţia: „Facem aşa: slujim amândoi în fiecare zi, dar într-o zi faci tu Proscomidia, în ziua următoare fac eu”, împăcând în felul ăsta, amândoi, dorinţa de a sluji lui Dumnezeu şi de a pomeni în rugăciune cât mai mulți oameni.

E drept că și el, părintele Adrian, a avut unele mici greșeli, slăbiciuni și lipsuri, ca toți oamenii, în viața de zi cu zi, pentru care ne rugăm şi noi ca Dumnezeu Cel Atotmilostiv să i le ierte, să le acopere și să le plinească cu Duhul Sfânt al Lui, cu iubirea şi cu puterea Lui. Dar ce a avut fără nici o îndoială părintele Adrian a fost credinţa dreaptă în Hristos, faţă de care nu a manifestat nici o slăbire, nici o moleşeală, nici o acceptare a vreunui amestec cu erezii (creștine și necreștine), cu superstiţii păgâne sau cu inovații magice. El spunea: „Biserica trebuie nu să devină populară, adaptându-și conținutul învățăturii sale la nivelul de moralitate și conștiință al lumii căzute, ci să rămână fidelă Mântuitorului Iisus Hristos până la sfârșitul veacurilor, căci El nu Se schimbă”. De multe ori ne chema la chilie și ne punea să-i citim din Teologia ­Dogmatică a Părintelui Dumitru Stăniloae, din Filocalie sau din scrierile dogmatice, mistice și canonice ale Sfinților Părinți. Ne arăta apoi ce frumos erau conden­sate învățăturile Părinților în tropa­rele și rugăciunile cărților de cult ­(Ceaslov, Octoih, Triod, Liturghier, Molitfelnic ș.a.), spunând: „Eu din cântările și rugăciunile liturgice inspirate de Duhul Sfânt am învățat mai multă teologie decât din cursurile scolastice citite în timpul facultății”.