Înfiinţarea Patriarhiei Române, susţinută de clasa politică

În anul de graţie 1925 întreaga clasă politică românească a susţinut înfiinţarea Patriarhiei Române. Acest lucru îl constatăm parcurgând presa epocii. Aici regăsim discursurile rostite în cele două camere ale Parlamentului de liderii partidelor politice. Ei au sprijinit şi susţinut proiectul de lege guvernamental pentru recunoaşterea parlamentară a actului sinodal din 4 februarie 1925, de înființare a Patriarhiei Române.

Proiectul de lege „pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungrovlahiei, ca Primat al României, la rang de Scaun Patriarhal” a fost dezbătut în Parlament şi votat în Senat la 12 februarie 1925, iar în Adunarea Deputaţilor la 17 februarie 1925. Regele Ferdinand I a promulgat legea la 23 februarie 1925.

Este foarte interesant să parcurgem discursurile rostite în cele două camere ale Parlamentului când a fost dezbătut proiectul de lege pentru înfiinţarea Patriarhiei Române. Din ele putem vedea larga susţinere politică de care s-a bucurat legea care recunoştea ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie.

Pentru început ne oprim asupra discursurilor din Senat. În aplauzele tuturor senatorilor a rostit câteva cuvinte premierul în funcţie la 1925, Ion I.C. Brătianu: „Domnilor senatori, în numele guvernului țin să salut, cel dintâi, pe cel pe care Senatul l-a desemnat ca Patriarh al Bisericii României Mari. O fac cu simţămintele de dragoste și de recunoștință, pe care le inspiră tuturor românilor trecutul comun al neamului și al bisericii noastre. Nu putem privi către trecut, fără ca aceste simțăminte să nu ne umple sufletul, pentru că neam și biserică, împreună, au răzbit prin vicisitudinele și primejdiile istoriei, pentru că ele, împreună, au întâmpinat greutățile și împreună au învins și au sporit în noua și hotărâtoarea fază a Statului național român. Domnilor, cu acest simțământ, inspirat de trecut, privim cu credință și cu nădejde către viitor și vedem în creșterea autorității și prestigiului bisericii, o nouă garanţie a acelei păci sufletești, a acelei dragoste, a acelei frățietăți de care are nevoie societatea și Statul nostru”.

Discursul continuă arătând că este un lucru firesc ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie având în vedere „noua situațiune a statului român”, de aceea „trebuie să apară deopotrivă noua situație a bisericii majorității neamului nostru. Aceasta se impune, totodată, și ca o nevoe de dreptate. În viața frățească a ortodocșilor de peste tot, biserica noastră e drept să-și aibă rangul și locul ce i se cuvine prin trecutul său istoric și prin ceea ce reprezintă credincioșii ei în viața neamurilor și în viața religiunilor...” („Monitorul Oficial” nr. 33, 21 februarie 1925, p. 430).

Tot premierul insistă şi pe persoana primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea: „Ţin să salut cel dintâi pe cel pe care Senatul l-a desemnat ca patriarh al României Mari, al bisericei româneşti. O fac cu simţimintele de dragoste şi de recunoştinţă pe care le inspiră tuturor românilor trecutul comun al neamului, şi al bisericei noastre. (…) Actul îndeplinit astăzi va fi primit astfel cum a fost primit în Senat, cu dragoste şi cu mulţumire, de toată suflarea, nu numai de suflarea românească, de toată suflarea cinstit hotărâtă să reprezinte în aceste regiuni ale lumii spiritul de pace, de linişte de care au nevoie” („Votarea legii pentru înfiinţarea patriarhatului”, în Universul, ediţia din 15 februarie 1925, anul XLIII, nr. 37, p. 3).

În aceeaşi notă sunt şi cuvintele celui ce a prezidat şedinţa istorică a Senatului din 12 februarie 1925, Mihail Pherekyde: „Voesc însă, ca în numele Senatului, să aduc S. Sale patriarhului felicitări cu atât mai calde, cu cât Senatul nu numai că a fost deprins să asculte în cuvintele frumoase ale I.P.S. mitropolit, cele mai bune poveţe ce le-a dat, dar, totodată, a înconjurat, precum toţi cei păstoriţi de I.P.S. Sa, au înconjurat pe înaltul mitropolit cu o dragoste caldă. El este obiectul nu numai al venerațiunii şi respectului tuturor, dar este obiectul unei adevărate dragoste unanime. În numele Senatului, vă spun Înalt Prea Sfinte, să trăiţi mulţi ani pentru prosperitatea bisericei pe care o cârmuiţi” („Votarea legii pentru înfiinţarea patriarhatului”, p. 3).

În a doua cameră a Parlamentului, Adunarea Deputaţilor, reţinem în cadrul istoricei şedinţe din 17 februarie 1925, care aprobă înfiinţarea Patriarhiei Române, câteva luări de cuvânt memorabile, consemnate în paginile ziarelor vremii.

Ediţia din 19 februarie 1925 a ziarului „Dimineaţa” prezintă discursul preşedintelui Adunării Deputaţilor, D.M. Orleanu: „Binecuvântată fie ziua de azi, care vede Biserica noastră ridicată la Înălţimea la care o chemau serviciile ce de secole a făcut şi face neamului românesc”. În continuare face o trecere amplă prin istoria Bisericii Ortodoxe Române, subliniind argumentele ce o îndreptăţesc să fie Patriarhie. El subliniază şi rolul pe care l-a avut Biserica în păstrarea şi cultivarea identităţii româneşti în societatea noastră, mai ales prin şcolile pe care le-a creat, iar „din învăţătura care se primea acolo ieşea că toţi românii sunt fraţi, coborâtori din aceiaşi străbuni, iar această învăţătură pătrundea graţie Bisericii, până în straturile cele mai adânci ale societăţii. Odată conştiinţa unităţii naţionale căpătată, unirea devenea dorinţa unui neam întreg, şi nici un zăgaz în lume nu o putea zădărnici. Chemarea Bisericei noastre este mare. Nu poate fi civilizaţie fără ca la temelia ei să stea o învăţătură morală. Şi nu e nimic mai moral ca învăţătura creştină. Iubirea aproapelui, ajutorarea celor nevoiaşi, egalitatea între oameni, ca şi dreptatea în raporturile dintre ei, puse toate aceste sub ocrotirea divinităţii, ce poate fi mai sublim... Fac călduroase urări pentru viitorul Bisericei noastre, iar Patriarhului, care în fruntea ei, va fi diriguitorul acestei forţe uriaşe morale îi arăt marea încredere, ce neamul întreg pune în el”.

Un alt discurs important rostit în şedinţa din 17 februarie 1925 a Camerei Deputaţilor este cel al unuia dintre liderii opoziţiei parlamentare de atunci: Iuliu Maniu. Discursul său este redat în paginile celui mai important cotidian al epocii, „Universul”. Marele om politic ardelean salută înfiinţarea Patriarhiei Române şi arată că nu cunoaşte nici un alt popor „la care soarta Bisericei să fi fost atât de strâns legată de a Statului, a neamului, de a credinţei, ca la poporul românesc” şi atunci când „din cauza vitregiei timpurilor, amuţeau buzele poporului român, el glăsuia prin slova bisericească; iar când piepturile româneşti erau trudite şi chinuite de suferinţă, nu găseau nădejde şi mângâiere, decât în ruga altarului, în lumina care ieşea dintr-o chilie călugărească sau dintr-o casă preoţească săracă, umilă, mică, dar totdeauna încăpătoare pentru cele mai grandioase aspiraţiuni ale neamului românesc. Cât de mult aş dori ca în această zi de solemnă recunoştinţă să plutească asupra capetelor noastre sufletele acelor slujitori ai altarului, care săraci, umiliţi, adesea flămânzi slujeau credinţa, tradiţiunea şi aspiraţiunile neamului românesc, şi ca sufletele acelor preoţi” care „şi-au sfârşit viaţa pentru mărirea neamului românesc, să pătrundă întreaga fiinţă, aşa încât nu să-i dăm acestei Biserici numai recunoştinţă, ci să-i dăm putinţa ca, liberă şi puternic înzestrată cu toate cele trebuincioase, să poată reprezenta poporul românesc în mod demn şi să se poată prezenta înaintea lumei întregi şi înaintea noastră ca înfăţişetoarea demnă a vieţii sufleteşti a neamului românesc. Ca biserica poporului celui mai numeros ortodox în Sud-Estul Europei, să poată susţine raporturi eminente cu celelalte popoare de aceiaşi confesiune, ca astfel să contribuie la împlinirea misiunei mari a poporului românesc în aceste părţi ale lumii, pe acele căi pe care, dacă puterea de stat nu poate pătrunde, dar puterea credinţei pătrunde cu siguranţă. Iar sanctităţii Sale, Primului Patriarh al Bisericei Ortodoxe Române Naţionale autocefale, îi doresc ca să stăpânească şi să păstorească întru mulţi ani fericiţi şi îmbelşugaţi...”

Toate aceste discursuri ne arată că atât puterea, cât şi opoziţia parlamentară din anul 1925 au susţinut proiectul de lege pentru recunoaşterea înfiinţării Patriarhiei Române. După cum s-a văzut, oamenii politici de atunci au subliniat legătura puternică dintre neamul românesc şi Biserica Ortodoxă Română şi mai ales dreptul istoric al acesteia de a fi Patriarhie.

În încheiere putem afirma că a fost o largă susţinere politică pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie şi că partidele epocii au avut luări de poziţie în favoarea înfiinţării Patriarhiei Române.