Înfiinţarea Patriarhiei Române, „un eveniment epocal”

Înfiinţarea Patriarhiei Române în anul 1925 a fost un eveniment care s-a bucurat de un larg interes în societatea românească. Lucru pe care-l constatăm parcurgând presa vremii, care prezintă în detaliu toate momentele ­legate de înfiinţarea Patriarhiei Române, desfăşurate pe parcursul anului 1925.

Spre exemplu, actul istoric al Sfântului Sinod din data de 4 februarie 1925 prin care Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rang de Patriarhie a fost prezentat pe larg în presă pe parcursul a două săptămâni. Sunt acordate în paginile cotidienelor centrale spaţii de prim-plan pentru editorialele ce analizează acest eveniment.

În acest sens, cotidianul Neamul Românesc, condus de marele istoric Nicolae Iorga, consemnează la trei zile după hotărârea Sfântului Sinod: „Înființarea patriarhatului românesc ­desigur este un act de o mare importanță. România întregită, cu numeroasele ținuturi alipite în care biserica noastră avea un loc de căpetenie, trebuia să aibe un patriarh ca șef suprem al bisericei. Actul de înființare al patriarhiei este legitimat nu numai pe considerațiuni derivând din rolul pe care Statul nostru îl are aci, în Orient, ca factor politic de primă ordine, dar și pe alte motive. Din opt - spune actul de înfiin­țare - cum au fost până la războiul de întregirea neamului, eparhiile țări s-au ridicat astăzi la 18, adică s-au sporit cu 10 având și 5 Mitropolii și însumând o populațiune ortodoxă română de peste 14 milioane. Firește și din acest punct de vedere noua reformă a organizațiunei bisericei noastre este pe deplin justificată. Votul Sinodului a desemnat ca prim patriarh pe Mitropolitul Miron Christea. Nici nu se putea o alegere mai nimerită decât acea făcută în persoana acestui eminent prelat”.

Pe prima pagină a ediţiei de sâmbătă, 7 februarie 1925, a celui mai important ziar din epocă, Universul, se publică un editorial semnificativ sub titlul simplu „Patriarhia”.

Editorialul din Universul precizează: „Actul istoric al Sf. Sinod are o însemnătate deosebită nu numai pentru noi, românii, dar şi pentru întreaga ortodoxie creştină. Acest act are o importanţă deosebită din cauza crizei pe care o suportă celelalte biserici creştine ortodoxe din Orient. Patriarhia românească este o nouă putere chemată să colaboreze cu celelalte la îna­intarea spirituală a popoarelor de sub oblăduirea Bisericii din Răsărit. Din cuvintele rostite de Sanctitatea Sa, în şedinţa solemnă a Sf. Sinod, reiese limpede că marea putere spirituală a ortodoxiei creştine îşi propune să înfăptuiască un plan admirabil şi cu înţelepciune chibzuit, întru păstrarea neclintită a prestigiului Bisericii noastre, mai ales pe aceste vremuri de criză sufletească şi morală, când propovăduirea apostolică a misionarilor e trebuitoare sufletelor rătăcite mai mult ca oricând. Nu este nici o simplă mantie decorativă, înălţare protocolară a supremei demnităţi sacerdotale din Bucureşti, ci este un eveniment istoric, cu înţeles adânc, în vârtejul preocupărilor grave ale ceasului de acum. Aceasta e nobila interpretare ce trebuie să se dea faptului istoric al Sf. Sinod. Biserica noastră avea dreptul la înălţare, prin jerfele şi contribuţiile ce le-a adus, în decursul istoriei, întru neştirbirea prestigiului Bisericii din Răsărit. Istoria neamului românesc se confundă aproape în negura veacurilor, cu istoria însăşi a Bisericii noastre, căreia Voevozii i-au dat ­întotdeauna însemnătatea ce trebuie să o aibă într-un stat creştinesc. Astfel stând lucrurile, e logica evenimentul să ia proporţiile unei sărbători naţionale, unei îndreptăţiri fireşti a străduinţelor, pe calea spirituală, ale neamului românesc. În legăturile cu ceilalţi pontifi ai ortodoxiei creştine, patriarhia românească va contribui cu luminile ei la desluşirea atâtor probleme mari ce preocupă astăzi creştinătatea de pretutindeni şi o va preocupa de azi înainte şi mai mult; iată dar importanţa netăgăduită a faptului istoric săvârşit, cu solemnitatea cuvenită, de către înaltele feţe ale Bisericii ortodoxe creştine din cuprinsul României Mari”.

Am redat integral acest editorial, pentru că surprinde foarte bine importanţa actului de înfiinţare a Patriarhiei Române făcut de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în data de 4 februarie 1925. E clar că autorul acestor rânduri nu poate fi decât directorul publicaţiei, marele jurnalist Stelian Popescu. Acest lucru ne arată susţinerea pe care presa o oferă înfiinţării Patriarhiei Române.

Tot în Universul găsim un alt text dedicat înfiinţării Patriarhiei Române, de luni, 9 februarie 1925, cu titlul „Un eveniment în viaţa noastră naţională - Patriarhia Română”. Este un editorial care ne arată susţinerea totală a celui mai important cotidian al epocii pentru înfiinţarea Patriarhiei Române.

Editorialistul consideră hotărârea Sfântului Sinod din 4 februarie 1925 „un act de o covârşitoare importanţă naţională - un eveniment epocal”, prin care „s-a realizat astfel nu numai un vis scump al inimilor credincioşilor români de pretutindeni, dar s-a împlinit şi o măsură care era de multă vreme necesară pentru prestigiul autorităţii noastre ca Stat şi Biserică”, iar „cât priveşte omul pe care Dumnezeu l-a chemat la atât de înalta cinste de a fi întâiul Patriarh al României, Miron Cristea, a fost binecuvântat cu însuşiri care fac din el un ales în cel mai deplin înţeles al cuvântului, şi o chezăşie de păstrare a strălucitei tradiţii a sfintei Biserici Române”.

Să vedem cum este prezentată înfiinţarea Patriarhiei Române într-o revistă cu profil religios care apare la Arad. Este vorba de Biserica şi Şcoala, „revistă bisericească, şcolară, literară şi economică“. În ediţia săptămânală din data de 15 februarie 1925, primele două pagini sunt dedicate prezentării în detaliu a evenimentului din 4 februarie 1925. Articolul poartă titlul „Înfiinţarea Patriarhatului Românesc” şi are ca intertitlu „Actul de înfiinţare a Patriarhatului Românesc”, în care sunt prezentate etapele ­ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, în şedinţa Sfântului Sinod din 4 februarie 1925.

Textul din Biserica şi Şcoala informează că „Sf. Sinod al bisericii ortodoxe române hotăreşte, în şedinţa sa din 4 Februarie 1925, cu consimţirea şi a onor Guvern, înfiinţarea patriarhatului românesc, întâiul stătător al colegiului episcopal românesc, având a se intitula pe viitor Arhi­episcop şi mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Patriarh al României” şi că „hotărârea aceasta va fi îna­intată şi onor, guvern, spre sancţionare de Majestatea Sa Regele Ferdinand I, al României. În acelaş timp, ea va fi comunicată şi tuturor bisericilor surori din întreaga lume ortodoxă de Răsărit...”.

De aici aflăm că înfiinţarea Patriarhiei Române s-a făcut cu suportul Guvernului şi urmează să fie recunoscută de acesta şi mai ales de regele Ferdinand I, dar şi de celelalte Biserici Ortodoxe, care „desigur că nu vor întârzia să se bucure de această sporire în putere şi în însemnătate a surorii lor române, trimiţându-i cu drag şi cu grabă frăţeasca lor îmbrăţişare şi recunoaştere”.

Din textele enumerate în articolul de faţă am văzut cum presa vremii a prezentat în detaliu hotărârea Sfântului Sinod din 4 februarie 1925, de înfiinţare a Patriarhiei Române, dar mai ales analizele detaliate pe care le fac editorialele publicate în cotidienele epocii. Toate acestea ne arată cât de importantă a fost pentru societatea românească hotărârea Sfântului Sinod de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie.