Înţelepciunea Patriarhului a dejucat planurile comuniştilor

În mod oficial, în repetate rânduri, liderii comuniști români au proclamat libertatea de conștiință, iar nu lupta sistematică împotriva religiei și a Bisericii. Biserica Ortodoxă Română putea să rămână în continuare un partener al statului, care să contribuie, alături de alte forțe, la dezvoltarea societății, așa cum fusese și înainte de 1945, cu anumite rectificări. În primul rând, Biserica și oamenii săi trebuiau să renunțe la sprijinirea „vechiului regim” și să se lepede de vechile opțiuni politice. Biserica urma să cunoască o „purificare” care să o scape de „zgura” trecutului.

Patriarhul Justinian a cerut deplină încredere din partea auto­rităților, spunând că el, iar nu o autoritate din afară, va coordona acest proces de „purificare” în cadrul Bisericii. S-a dovedit - acest gest a fost o manevră în încercarea de a salva de la arestare numeroase persoane care se aflau în vizorul Securității. Cu toate acestea, poliția politică și-a urmat propriu-i program, arestând, în primii ani ai regimului, sute de preoți pe motiv de apartenență la organizații politice care fuseseră interzise între timp. Preoții își primeau sentința, penală sau administrativă, făceau închisoare sau muncă forțată, pentru ca apoi, într-un consens tacit, majoritatea să fie reprimiți în cadrul clerului, conside­rându-se oficial că astfel au fost „curățați” de vechile idei politice.

Rezistenţa fățișă, cea mai bună soluție?

În același timp, autoritățile comuniste au afirmat că legăturile Bisericii Ortodoxe Române cu statul au fost mult prea strânse și „nesănătoase”, trebuind ca acestea să fie revizuite, nu în sensul unei alungări totale a Bisericii din spațiul public, ci în spiritul unei reașezări a raporturilor în domeniile economic, administrativ și educațional, care, în cele din urmă, a fost proclamată de liderii comuniști drept o adevărată „emancipare” și o „eliberare” a Bisericii de sub tutela statului. Cu alte cuvinte, nu ar fi fost vorba de o prigoană, ci doar de o laicizare mai accentuată. Ca parte a acestui program amintim legea învățământului, care scotea disciplina religie din școli, sau de confiscarea proprietăților bise­ricești, prezentată ca parte a procesului general de trecere a întregii proprietăți individuale din România în mâinile statului.

Justinian nu s-a opus nici acestor măsuri, ba chiar le-a salutat, fapt care a produs mânia multora. El a considerat că refuzul și rezistența la aceste măsuri sunt inutile. El a sperat că absența religiei din școli va fi suplinită de activitatea catehetică din cadrul bisericilor și, în contextul general al etatizării proprietății, Biserica nu putea beneficia de o favoare specială. Acceptând pierderea unor drepturi, el a câștigat în altă parte, iar documentele semnate de Patriarh şi prezentate secretarului de stat de la Departamentul Cultelor ne prezintă, dacă le citim în oglindă, câteva din aceste câștiguri.

În România comunistă, statul finanța salarizarea preoților

Fiind parte a unei Biserici partenere a statului, a unei Biserici „purificate” de trecut, preoții din România nu au avut soarta de paria a clericilor din URSS. Cel puțin oficial, clericii erau cetățeni ca oricare alții, care prestau o muncă onorabilă, iar ei și familiile lor beneficiau de toate drepturile legale.

În absența unor proprietăți care să fie exploatate, documentul ne arată că mănăstirile se puteau întreține prin atelierele create în incinta acestora, care primeau comenzi de la stat, devenind astfel și respectabile în ochii auto­rităților comuniste, care nu vedeau cu ochi buni „trândăveala mistică”. În aceste condiții, monahii puteau fi priviți de auto­rități ca oricare muncitor din România socialistă, multe cooperative mănăstirești fiind eviden­țiate ca fruntașe în producție.

Iarăși, spre deosebire de alte țări comuniste, cel puțin o perioadă, regimul instituit asupra veniturilor strânse din daniile credincioșilor a fost mult mai permisiv, iar documentele arată că aceste venituri se ridicau adesea la sume consistente. În plus, preoții primeau un salariu de la stat și, cel puțin, locașurile de cult au rămas în proprietatea Bisericii, fapt care nu a fost valabil în alte state, ca de pildă URSS.

În sfârșit, a existat posibilitatea nu numai a restaurării bisericilor monument istoric, dar și a construirii de noi locașuri de cult, iarăși un fapt de neimaginat în alte spații dominate de comunism, iar propaganda antireligioasă a avut accente mult mai puțin agresive.

Astfel, s-a construit, cel puțin la nivel oficial, un cadru instituţional stabil, care în principiu nu punea în plan secund Biserica și pe care unii, în discursuri publice, l-au proclamat drept un nou model de colaborare între stat și Biserica Ortodoxă Română. Din acest punct încep problemele și perspectivele diferite. Unii, chiar din acea perioadă, au criticat acest aranjament, deoarece nu era vorba de o separare a celor două instituții, care să-și vadă fiecare de propriul destin, fără ca ele să interfereze, ci Bisericii i se cerea adesea mai mult decât faptul de a nu critica regimul, i se cerea să-l sprijine în anumite demersuri ale lui. Acest lucru a fost considerat de acești critici, proveniți inclusiv din interiorul Bisericii, drept un compromis prea mare. Lucrurile erau cu atât mai grave cu cât, în mod neoficial, prin practici tolerate, instituțiile statului căutau să limiteze pe cât posibil spațiul de manevră al Bisericii. Catehizarea era descurajată, unii împuterniciți blocau refacerea edificiilor religioase, se încerca limitarea numărului de parohii și, implicit, de preoți.

Revoluţia din Ungaria înăspreşte prigoana împotriva Bisericii

Pentru Justinian, faptul că trebuia să vorbească de lupta pentru pace sau în favoarea colectivizării a fost considerat un rău acceptabil, atâta vreme cât putea men­ține pe linia de plutire o instituție bisericească viabilă. Eforturile lui s-au îndreptat, cu prioritate, pe două direcții: spre menținerea, prin negocieri cu puternicii vremii, a statu quo-ului negociat inițial și evitarea situației ca oamenii Bisericii să devină simpli funcționari discipli­nați în serviciul puterii comuniste, uitându-și astfel misiunea spirituală. Biserica trebuia să-și păstreze propria energie, evitând să devină doar un instrument al statului. Numeroase studii au arătat că, în mare parte, Patriarhul și-a atins obiectivele propuse, prețul fiind uneori mare.

Însă, după revoluția din Ungaria, care a stârnit o mare emoție și mari speranțe și în România, autoritățile comuniste au întreprins o analiză din care a rezultat că Biserica Ortodoxă Română a fost prea tolerată și astfel s-a dezvoltat prea mult, devenind un real pericol pentru siguranța regimului. Din acest motiv au fost inițiate o serie de măsuri sistemice, pe care documentele vremii le surprind foarte clar: arestările masive de preoți și monahi, cu scopul de a scoate din spațiul public cei mai influenți membri ai clerului și a introduce teroarea; discriminările instituite la adresa membrilor familiilor preoților; subminarea sistematică a bazei economice a Bisericii; relansarea propagandei antireligioase.

Documentele epocii subliniază frământările sufletești intense ale Patriarhului din acea perioadă grea, deoarece vedea că „i se năruie opera”, tot ce construise vreme de 10 ani. În tot acest context dificil, când a constatat că limitele acceptate de el au fost depășite de puterea comunistă, Patriarhul a avut curajul să nu stea în expectativă și să accepte pur și simplu situația creată, ci s-a implicat puternic, folosind încă o dată armele diplomației. Memoriul său din 1958 este un exemplu clar de atitudine curajoasă, care a fost continuată ulterior de opoziția în ceea ce privește aplicarea decretului 410 sau de eforturile de recâștigare a vechilor poziții ale Bisericii, după relaxarea prigoanei, în 1964.

Așa a crezut Patriarhul Justinian că face cel mai bine pentru Biserică, în contextul istoric al societății românești de atunci. Dacă a fost bine sau nu, urmează ca fiecare să judece, conform propriului sistem de valori. Însă, cu certitudine, Patriarhul Justinian Marina nu poate fi acuzat de lașitate.