„Întinde mâna Ta şi fă să se vindece toţi bolnavii”

Deşi primele trei secole de după Hristos ne oferă extrem de puţine materiale cu privire la Taina Sfântului Maslu, nu există absolut nici un motiv pentru care să credem că acest act liturgic nu a avut loc în Biserica creştină în perioada respectivă. Cea mai eficientă mărturie din acest punct de vedere ne este oferită de primul Molitfelnic care s-a păstrat.

Această colecţie de rugăciuni alcătuită de episcopul Serapion de Thmuis (un bun prieten al Sfântului Atanasie cel Mare) cuprinde şi o serie de precizări cu privire la Taina Maslului, care părea destul de dezvoltată pentru perioada respectivă. Ipoteza unei apariţii a acestei Taine abia cu secolul al IV-lea poate fi considerată deja drept una total eronată.

Primul Molitfelnic

Nu cunoaştem multe lucruri despre autorul acestui prim Molitfelnic. Puţinele informaţii cu privire la el ne-au parvenit mai mult din scrisorile pe care Atanasie cel Mare i le-a adresat şi care au reprezentat totodată primele încercări de expunere a dogmei creştine despre Duhul Sfânt. Serapion era un episcop practic şi, de aceea, el a ajuns cunoscut în istorie mai mult prin colecţia de rugăciuni care urma să fie considerată drept primul Molitfelnic creştin. Serapion a scris şi o lucrare îndreptată împotriva maniheilor, când această erezie începea să se răspândească tot mai mult în Africa (vezi mai multe informaţii în articolele noastre intitulate "Molitfelnicul episcopului Serapion de Thmuis" şi "Sfintele Taine şi Ierurgii", publicate în "Ziarul Lumina", pe 12, respectiv 26 iulie 2010). Colecţia de rugăciuni pe care a alcătuit-o a ajuns să fie asociată cel mai mult cu numele său. Cercetările asupra acestei opere au început însă abia în debutul secolului al XX-lea, odată cu publicarea manuscrisului de către Brightman ("The Sacramentary of Serapion of Thmuis", "Journal of Theological Studies", 1899, pp. 88-113 şi Ibid. (II), "Journal of Theological Studies", 1900, pp. 247-277). Introducerile semnate de Brightman la publicarea acestui manuscris (vechi doar de aproape zece secole, deoarece provenea nu din Egipt, ci din Marea Lavră a Muntelui Athos şi fusese transcris în jurul secolului al XI-lea) s-au dovedit extrem de preţioase. Serapion de Thmuis, un episcop fără realizările Sfântului Atanasie cel Mare, se dovedea mai important ca acesta, cel puţin din punct de vedere al istoriei liturgice. Ceea ce ne interesează aici este faptul că această colecţie cuprinde două rugăciuni care pot fi puse în relaţie cu Taina Maslului (vezi Frederick William Puller, "The Anointing of the Sick in Scripture and Tradition", SPCK, London, 1904, pp. 79-84).

Rezumatul Tainei

Prima rugăciune sună astfel: "Te chemăm pe Tine, Cel ce ai toată puterea şi stăpânirea, Mântuitorul tuturor oamenilor, Tatăl Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi ne rugăm să trimiţi din ceruri peste acest untdelemn o putere tămăduitoare, ca să fie pentru cei ce se ung sau gustă spre depărtarea a toată boala şi neputinţa, spre antidot al oricărui demon, spre izgonirea oricărui duh necurat, spre alungarea oricărei fierbinţeli şi tremur şi a oricărei neputinţe, spre har bun şi iertarea păcatelor, spre leac al vieţii şi mântuirii, spre sănătatea şi întregirea sufletului, trupului şi duhului, spre înzdrăvenire desăvârşită. Să se teamă, Stăpâne, orice lucrare satanică, orice demon, orice sfat al celui potrivnic, orice lovitură (...) de Numele Tău sfânt pe care l-am chemat acum, şi de numele Unuia-Născut, şi să se depărteze de la cele dinlăuntru şi din afara robilor Tăi aceştia ca să se slăvească numele lui Iisus Hristos, Care S-a răstignit pentru noi şi a Înviat, şi a luat asupra Lui bolile şi neputinţele noastre şi va veni să judece viii şi morţii. Că prin El Ţi se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt în toţi vecii vecilor. Amin" ("Canonul Ortodoxiei", vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 866). Această rugăciune avea loc, aşadar, la sfinţirea untdelemnului. Este interesant că şi această rugăciune se adresează Tatălui, la fel ca prima rugăciune de după primele citiri ale pericopelor scripturistice din Taina Maslului. De asemenea, putem observa legătura extrem de puternică pe care rugăciunea o face între vindecare şi exorcizare. Încă din primele secole, Maslul a fost considerat de asemenea drept o slujbă care poate însoţi exorcizarea unui creştin posedat de demoni. Cele două scopuri ale Tainei: vindecarea integrală (trupească şi sufletească a omului) şi iertarea păcatelor sunt amintite totodată aici. Rugăciunea se încheie cu un apel la preluarea bolilor şi neputinţelor pe care Hristos le-a asumat prin Întruparea Sa. În această rugăciune din secolul al IV-lea (dacă într-adevăr a fost creată atunci şi nu cu mult mai devreme) se regăsesc elementele principale ale Tainei: scopurile, modalitatea de administrare, legătura între Maslu şi exorcizare, între Maslu şi Taina Pocăinţei, precum şi considerarea Tatălui drept Cel Căruia I se adresează rugăciunea, dar şi a Fiului drept Cel prin Care se administrează vindecarea. Este aproape imposibil ca o persoană să mai considere că raritatea mărturiilor din primele trei secole poate să ne conducă la concluzia că Taina Maslului nu exista sau nu a avut un rol important în Biserica primară. Un lucru inclus în rugăciunea de mai sus şi care poate să ne surprindă constă în ideea că un creştin putea utiliza untdelemnul de la Maslu pentru a se unge singur. Spre exemplu, dacă studiem istoria Tainei atât în Răsărit, cât şi în Apus, creştinii se ungeau singuri cu untdelemnul de la Maslu ori de câte ori se simţeau bolnavi. Această practică însă a suferit mai multe modificări, în special în Apus, unde, cu timpul, ungerea putea fi administrată numai de preot. În Răsărit, creştinii sunt unşi în timpul slujbei Maslului de preot, dar se pot unge şi singuri cu untdelemnul de la Maslu, în caz de nevoie. De asemenea, aşa cum spune şi rugăciunea episcopului Serapion, ei pot gusta din untdelemn şi îl pot folosi în mâncarea lor atunci când sunt bolnavi.

Punerea mâinilor peste cei bolnavi

Când citim Sfintele Evanghelii şi mai ales finalul Evangheliei după Marcu (16:18 - "peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi"), observăm cât de mult este conectat gestul "punerii mâinilor" cu vindecarea bolnavilor. Acest gest era utilizat în unele zone creştine chiar şi în locul ungerii cu untdelemn. Episcopul Serapion de Thmuis a inclus de asemenea o rugăciune specială care să însoţească acest gest liturgic: "Doamne, Dumnezeul îndurărilor, întinde mâna Ta şi fă să se vindece toţi bolnavii; dă-le să se învrednicească de sănătate, eliberează-i de boala care este asupra lor. Să se tămăduiască în Numele Unuia-Născut al Tău. Să le fie drept leac Sfântul lui Nume spre sănătate şi întregire, că prin El Ţie se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt, acum şi în toţi vecii vecilor. Amin" ("Canonul Ortodoxiei", p. 871). Aşadar, aici observăm încă o dată că vindecarea bolnavului nu este dependentă de sfinţenia preotului, ci numai de voia lui Dumnezeu. Mâna preotului este, în acest caz, mâna lui Hristos. Tămăduirea are loc prin chemarea Numelui cel Sfânt al lui Hristos asupra persoanei bolnave. Încă o dată se observă faptul că adevăratul săvârşitor al Tainelor este Hristos şi că nu sfinţenia individuală ne oferă vindecarea aşa cum încearcă multe persoane să ne convingă în mod greşit...