În ciuda pandemiei din ultimul an, Parisul rămâne cunoscut pentru cafenelele sale, pentru acea „la joie du vivre” în care fără greutate poți auzi „Non, je ne regrette rien”. Dar, în același timp, în Paris îi poți găsi pe Amedeo Modigliani, Jim Morrison, Jean-Paul Sartre și Dama cu Camelii. Nu întâmplător sunt prezenți și Honore de Balzac, Emil Cioran, Mitropolitul Visarion Puiu sau chiar matematicianul Isaac Kapuano. Ei sunt înmormântați în cele trei mari cimitire intra-muros ale Parisului: Montmartre, Père-Lachaise și Montparnasse. Ce i-a adus pe toți aceștia împreună la Paris?
Adeseori, metaforic, se spune că lumea e o scenă pe care cu toții ne jucăm rolul. Anumite locuri ne aduc împreună, iar simțămintele care ne leagă influenţează ca un liant între diferite conștiințe și mentalități. Dar pentru că viața este o succesiune infinită de clipe numărate de Dumnezeu, după marea trecere, cu toții ajungem în altfel de lăcașuri, locuri de împreună viețuire. Se spune că părinții și rudele nu ni le alegem, cu siguranță, însă, locul unde ne vom petrece veșnicia și vecinii ni-l putem alege.
Povestea cimitirelor mai sus-amintite începe în perioada când Napoleon I era doar consul. Aproape de momentul Revoluției franceze, în anul 1789, a fost luată o hotărâre care stipula închiderea Cimitirelor Inocenților, aflate în plin centrul Parisului din acea epocă și construirea altora noi, în afara orașului. Rațiunea a fost una practică, evitarea problemelor de igienă și sănătate cauzate de infecții. Chiar Napoleon ar fi menționat că „fiecare cetățean are dreptul de a fi îngropat, indiferent de rasă sau religie”, stabilind în acest fel și situația celor săraci, a necredincioșilor sau a celor excomunicați. Astfel, la începutul secolului al 19-lea au fost create mai multe cimitire noi în afara limitelor orașului: cimitirul din Montmartre în nord, cimitirul Père-Lachaise în est și cimitirul Montparnasse în sud.
Montparnasse şi viaţa privită ca un suspin
Aflat în apropierea gării și Turnului Montparnasse, cimitirul cu același nume a fost înființat în 1824, cunoscut ca Cimitirul de Sud. Cu o suprafață de 19 ha și peste 42.000 de morminte, acesta este unul aparte, cu o culoare argintie și blândă. Intrarea principală e situată pe bulevardul Edgar Quinet, istoricul înmormântat şi el aici. Parfumul puternic al teilor și salcâmilor, Galerie Européenne și Café „La Liberté” îți aduc un zâmbet pe chip. Libertatea vieții lângă locul unde ești cel mai puțin liber! Am revăzut cimitirul pe 24 iunie, ziua în care erau cunoscute rezultatele Brexit-ului. Intrând în cimitir, primul simțământ trăit e cel al liniștii. Deși e situat într-o zonă din Paris cu trafic intens, în acest loc e liniște. Se aud doar păsări, iar corbii lipsesc cu desăvârșire. Viața poate fi privită ca o plângere, ca un suspin și o năzuință a nemuririi, şi numai acolo, pășind printre morminte, poți trece dintr-un registru în altul. Poți vedea bătrâni ieșiți la plimbare sau turiști cu hărți în mână și aparate de fotografiat. O femeie fuma și plângea la un mormânt acoperit cu flori, în timp ce o alta uda florile. Mulți tineri obişnuiau să folosească cimitirul ca prilej de promenadă.
Mai întâi am căutat „Sărutul” lui Brâncuși şi nu mică mi-a fost mirarea când am găsit, cumva ferit, câteva morminte pe care stau scrise următoarele nume: Josaphat Znagoveano (1792-1872), fondatorul Capelei române din Paris; Episcopul Teofil Ionescu (1894-1975); Ierom. Pahomie; preotul Vasile Boldeanu; Mitropolit Visarion Puiu (1879-1964). Rămășițele celui din urmă au fost înhumate, în 1992, în cimitirul Montparnasse, iar pe monumentul funerar sunt scrise, sugestiv, câteva versete din Psalmul 136, cântat odinioară de evreii aflați în robia babilonică: „Cum voi cânta cântare Domnului într-un pământ străin?/ La râul Babilonului acolo am șezut şi am plâns”, arătând parcă durerea înstrăinării. Slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române și-au găsit odihna în pământul patriei adoptive, Franța. Istoria acestor personalități e legată de Catedrala din Paris a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, situată în 9bis rue Jean de Beauvais, cumpărată de statul român încă din timpul regelui Carol I, iar locurile de veci sunt concesiune a bisericii.
Copia „Sărutului” lui Brâncuși nu e în zona centrală a cimitirului, ci undeva aproape de latura exterioară din diviziunea 19. Deși părea a fi lăsată uitării, deoarece mormântul Tatianei Raşevskaia nu era căutat de nimeni în urmă cu câțiva ani, copia face în prezent obiectul unui proces, iar posibilitatea ca opera lui Brâncuși să fie luată de urmașii acesteia este cât se poate de reală.
Desigur, unele morminte sunt mai impunătoare, altele mai puțin îngrijite, dar toate au o simbolistică, amintind de onoruri și de semne ale celui care a fost și nu vrea să fie dat uitării. Sunt oameni care vin aici pentru a citi și a privi la morminte cunoscute sau nu, dar și copii care râd și se joacă printre ele, bucurându-se de viață într-un loc al morții sau al vieții veșnice. Pe Emil Cioran îl găsești înhumat alături de Simone Boue în diviziunea 13. Dacă vă întrebați cine sunt vecinii lui, ei bine, în stânga e cavoul familiei Montagne, și nu Montague cum am citit prima dată, iar în dreapta nu al rivalilor Capulet, ci al familiei Lapirot. Nu are cruce la căpătâi, ci o cutie poștală unde au fost îndesate scrisori, iar pe mormânt, alături de un buchet de trandafiri uscați, poți vedea un tricolor în amintirea Rășinarilor natali și a Bucureștiului interbelic. Aici, în Montparnasse, îi poți vedea şi pe cei care îl caută pe Henri Langois, fondatorul cinematografului, sau pe Gustave Erlich, creatorul Musée du Cinéma. Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir cu al lor cavou cu săruturi desenate erau căutați de câțiva suporteri ai echipei Spaniei. Andre Citroen, Guy de Maupassant și Tristan Tzara sunt și ei înhumați aici. Mai puțin extins decât deschiderea sa în 1824, cimitirul Montparnasse păstrează una dintre puținele mori de la Paris ridicate printre morminte de pe fostele lanuri. O plimbare prin cimitir îți va aduce cu siguranță o sete de viață sau măcar pofta de a bea o socată.
Père-Lachaise, asemenea unui parc cu multe sculpturi
Cimitirul din estul Parisului sau Père-Lachaise este construit pe Champ-l’Evêque, una dintre colinele capitalei franceze. Celebra denumire vine de la numele duhovnicului Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, care adeseori venea acolo pentru liniște. François d’Aix de La Chaise (1624-1709) e cel care deținea acest teren în timpul apogeului monarhiei franceze, pentru ca în cele din urmă, un secol mai târziu, să intre în posesia prefectului Senei. Alexandre Theodore Brongniart este cel care i-a oferit forma actuală. Deschis în 1804, Père-Lachaise este cel mai mare cimitir al Parisului, cu 43,2 ha, fiind totodată și cel mai mare spațiu verde din Paris. Situat în arondismentul 20 al Orașului luminilor, poți ajunge acolo mergând cu metroul 3 până la stația Père-Lachaise. La suprafață vei găsi cimitirul împrejmuit cu ziduri înalte, iar vizavi Église de Pantin. Brazi, salcâmi, puțini corbi, dar stridenți, este aidoma unui parc cu multe sculpturi.
Monumentele sunt impresionante, pentru că mulţi dintre cei înhumați aici au fost artiști, scriitori, oricum oameni cunoscuți. E un cimitir în care ai mult de urcat pentru a-l găsi pe Modigliani, situat în apropierea zonei cu monumente ridicate în amintirea victimelor nazismului. Aici sunt înhumați Jim Morrison, al cărui mormânt e împrejmuit, dar mult căutat de fanii săi. Unii chiar cântau în surdină, iar îndrăgostiții lăsau un lacăt ca amintire. În apropiere este mormântul uneia dintre victimele atentatului de la Bataclan, din 13 noiembrie 2015, Suzan Garrigues.
În drumul spre Modigliani am dat peste mormântul domnitorului Valahiei, Georges D. Bibesco (1804-1873), și al soției sale, aflat în diviziunea 28. L-am zărit de asemenea pe Gilbert Morard (1945-1999), părintele metroului modern al Parisului. Mormântul lui avea multe bilete de tren și de metrou, iar pe piatra funerară era desenat un tren. Întâmplător am văzut şi monumentul Eroului Național al Armeniei, Andronik Ozanian, și al câtorva episcopi armeni. Unul dintre casierii generali ai Băncii Imperiale Otomane de la Constantinopol, Edouard Beauvais de Constantinople, este de asemenea înhumat aici. Membrii Partidului Comunist Francez sunt înmormântați în cimitirul de est al Parisului şi nu departe de acesta se află chiar sediul partidului.
Despre mormântul lui George Enescu şi al soției sale, Maria, poţi afla doar de pe site-ul cimitirului, iar la faţa locului ştiu doar paznicii și angajații, nefiind semnalizat clar pe placa personalităților aflată la intrare. Nu departe de Enescu, poți vedea statuia de pe mormântul lui Honore de Balzac sau, de ce nu, îți poți aminti fragmente din Carmen de Georges Bizet, înhumat în diviziunea 68 a cimitirului Père-Lachaise. Crematoriul e situat în zona centrală a cimitirului, iar dintr-o capelă a ieșit un cortegiu funerar. Unul dintre ultimele acte ale înmormântării i-a revenit unui polițist care a verificat identitatea celui adormit și a confirmat decesul acestuia. Doar după această confirmare legală slujba a putut fi încheiată. Alexandre Dumas tatăl e înhumat aici.
Montmartre, cimitirul din cartierul artiştilor
Dar pentru a-l vedea pe fiul lui Dumas și pe Alphonsine Plessis, cunoscută mai mult sub apelativul Dama cu Camelii, am mers la Cimitirul Montmartre, situat în nordul Parisului, nu departe de Sacre Cœur, în plin cartier al artiștilor. Separați, pentru că sunt în capetele opuse din cimitir, Alexandre Dumas fiul și a sa Dama cu Camelii sunt împreună în veșnicia aceluiași pământ. Henri de Toulouse Lautrec locuia în acest cartier, iar barul unde lucra Amélie Poulain e în apropiere.
Cimitirul Montmartre te cucerește de la prima întâlnire, prin parfumul său de tei. Am ieșit la suprafață la stația Blanche, de pe linia 2 a metroului parizian, iar pentru a ajunge pe avenue Rachel, intrarea principală, am trecut prin fața Moulin Rouge. Contrastul între cabaretul celebru și nu mai puțin cunoscutul „Cimetière de la Barriere blanche”, cum era cunoscut la inaugurarea sa la 1 ianuarie 1825, este evident. Plin de sculpturi și monumente, unele morminte din cimitirul de nord sunt amplasate sub un pod, iar pentru a ajunge la cavoul familiei de Ségur sau la Dalida trebuie să urci multe trepte. Cimitirul e înconjurat nu doar de baruri, ci și de locuințe, iar unele mesaje sunt hazlii, cum ar fi de exemplu „Să dormiți bine”. Altele spun poezii sau câteva rânduri despre cât de important a fost cel care nu mai e printre noi. Pisicile se plimbă nestingherite printre morminte, în timp ce puținii corbi mai cântă din când în când. Heinrich Heine e înhumat în cimitirul Montmartre, de aceea turiști care vorbeau limba germană erau adunați la mormântul său. Şi Stendhal atrăgea mulți turiști. Nu în ultimul rând, Adolphe Sax, inventatorul saxofonului, e înhumat în diviziunea 5 a cimitirului din cartierul artiștilor.
În toate cele trei cimitire, Montparnasse, Père-Lachaise şi Montmartre, sculpturile sunt o manieră de a vorbi despre cel care a fost, una hazlie sau dimpotrivă, foarte serioasă. Monumentele funerare sunt o carte de vizită adresată cunoscuților, dar și necunoscuților, apropiaților și celor întâmplător aflați acolo. Unele sunt construite în forma unor biserici, iar pe cele abandonate administrația locală a avut grijă să menționeze: „Cette concession en état d’abandon fait l’objet d’une procédure de reprise. Veuillez-vous adresser au conservateur”.
Cimitirele sunt acele locuri unde mergi cu lacrimi în ochi și cu sufletul sfâșiat. Sunt acele locuri unde odinioară sunetul clopotelor anunța un ultim drum, și nu bucuria reîntâlnirii. Dar în Paris până și cimitirele sunt un muzeu în aer liber şi au chiar program de vizitare. Ele vorbesc despre o artă a vieții și a neuitării, despre arta bucuriei și a veșniciei. În Paris, cimitirele pot fi considerate locuri ale creației alături de nenumăratele muzee și universități de renume. Dar ca turist sau ca locuitor găsești înhumate aici personalități din toate colțurile pământului, de diferite religii, credincioși sau nu. Ce îi leagă pe toți e dorința de a nu fi uitați. Iar mormintele lor demonstrează această strădanie.
.jpg)
