Lucrarea pastorală în rândul bătrânilor din Parohia Popești 2

„Nimic nu te face mai bătrân decât omniprezentul gând că îmbătrânești”, spunea un aforist german. Etapa aceasta de viață inevitabilă, experimentată de toți oamenii, este trăită diferit de fiecare în parte, în granițele ei aproximative. În fața lui Dumnezeu nu există tineri și vârstnici. În virtutea harului primit prin Taina Sfintei Hirotonii, preotul îndeplinește în comunitate toate lucrările pastorale - învățătorească, sfințitoare și conducătoare - care călăuzesc sufletele spre mântuire, adevăr constatat recent și de noi în Parohia Popești 2, din comuna Podenii Noi, Protopopiatul Vălenii de Munte.

Unii consideră vârsta a treia ca fiind toamna vieții, alții, o a doua tinerețe, sau vârsta de aur. „Cultul tinereții”, care domină de obicei în societate, cauzează de foarte multe ori marginalizarea persoanelor în vârstă. Lui i se adaugă alți factori care, cumu­lați, afectează viața socială a seniorilor, lipsind-o de respectul și blândețea pe care ar trebui să li le datorăm. Deteriorarea condiției fizice, scăderea calității traiului cotidian, faptul că urmașii își trăiesc propriile vieți întăresc sentimentul singurătății, abandonului, tristețea și ideea că viața lor se apropie de sfârșit, că au ratat opor­tunități și visuri, făcându-i să devină depresivi. În acest moment al existenței vârstnicilor, intervenția preotului devine esențială. Slujitorul Domnului îl poate determina pe omul în vârstă să stea de vorbă cu Dumnezeu, să-L primească bucuros în viața lui, să devină înțelept și curat în priviri, simțind ușurare, mângâiere și o putere binefăcătoare.

Întărirea nădejdii

Părintele Adrian Ionuț Gomoescu este paroh în satul prahovean Popești, Arhiepiscopia Bucureștilor, din anul 2015. „Comunitatea noastră este alcătuită din 210 familii, majoritatea formate din persoane vârstnice. Satul a îmbătrânit, din cauza scăderii natalității și a numărului mare de tineri care au plecat la muncă în alte localități sau în străinătate. Mulți vârstnici ai noștri au muncit la CAP. Cei care mai pot își cultivă și astăzi grădinile, cresc animale, dar cei mai mulți trăiesc doar din pensii. Ca preot, acord o atenție specială, asistență spirituală și materială, după posibilitățile parohiei, persoanelor vârstnice care, de cele mai multe ori, sunt singure. Cu ocazia vizitelor pe care le fac la casele lor îi spovedesc, îi împărtășesc, discut cu ei despre problemele care îi frământă și încerc să le alin dorul de copii. În felul acesta mă apropii de inima lor, îi ajut să facă față provocărilor, și mai ales singurătății, în condițiile în care propriii copii le devin inaccesibili în foarte multe cazuri. Dorul după ei îi macină și nu-și văd împlinirea iubirii prin moștenitorii cărora le-au dat viață”, ne spune părintele, povestindu-ne cazul concret al unei femei în vârstă din parohie. „Zilele trecute vorbeam cu o doamnă, care îmi spunea cu durere că nu mai știe nimic de băieții ei, având din acest motiv inima apăsată de întristare. Eu am încercat să îi alin suferința, să o încurajez și să o întăresc în nădejdea vieții veșnice și a binelui apropiat. O altă doamnă avea copii plecați în Israel, într-o localitate unde se produsese un atentat. De ceva vreme nu mai știa nimic despre ei. Supărată și înlăcrimată, a venit la biserică și mi-a mărturisit durerea. Primul gând care mi-a venit a fost să-i spun că ei au supraviețuit, că sunt bine și caută un mijloc de comunicare pentru a relua legătura cu dânsa. În săptămâna următoare când ne-am reîntâlnit, mi-a mărturisit cu lacrimi de bucurie că într-adevăr copiii erau bine și că se vor întoarce acasă”, ne-a mai mărturisit părintele paroh.

Ajutor și empatie

Într-o parohie de țară, unde biserica este frecventată în cea mai mare parte de oameni în vârstă, aproape întreaga ei activitate se sprijină pe aceștia. De aceea, încurajarea și susți­nerea lor capătă o valoare specială. Apoi, lucrarea socială permanentă, concretizată în ajutoare de hrană, îmbrăcăminte, medicamente, lemne de foc, asistență medicală etc., asigură o empatie profundă, blândețe și dragoste între preot și enoriaș, conform povățuirilor Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Pe bătrân să nu-l înfrunți, ci să-l îndemni ca pe un părinte”.

În acest sens, părintele Adrian Ionuț Gomoescu, împreună cu cei care îl ajută, oferă pachete cu alimente de sărbători sau cu alte prilejuri, și-i vizitează pe cei în vârstă, așa cum a făcut-o și în ziua prezenței noastre în comunitate. „Am reușit să încheiem un parteneriat cu o importantă firmă din Vălenii de Munte, care ne oferă gratuit băuturi răcoritoare și alte produse alimentare, pe care noi le dăruim celor aflați în nevoi. Apoi, în fiecare duminică, după Sfânta Liturghie, organizăm o agapă, fiecare creștin venind, pe măsura putinței lui, cu prăjituri, cu sandviciuri, ceai, cafea sau alte preparate. Înainte de pandemie aveam o rânduială: în fiecare duminică și sărbătoare, în cantina socială serveam prânzul împreună cu participanții la slujbă. Acum, după slujba de duminică, le oferim enoriașilor pachete cu alimente. De când am fost instalat preot aici, mă simt copilul acestor enoriași în vârstă, de aceea între noi s-a stabilit o legătură deosebită. Deși nu am experiat această etapă a vieții, eu cred că bătrânețea este o a doua șansă a tinereții. Ceea ce nu a reușit să facă omul la vârste mai fragede are oportunitatea să facă acum, la senectute. Dacă nu I-a oferit timp lui Dumnezeu la tinerețe, are șansa să I-l ofere acum. Dacă nu a făcut-o mai devreme, acum se poate spovedi și împărtăși, bucurându-se din plin de viața întru Hristos. Mă mai gândesc și la o altă definiție: bătrânețea este o etapă binecuvântată, în care omul poate să sedimenteze înăuntrul său discernământul duhovnicesc și înțelepciunea. Dacă în tinerețe a fost purtat de valurile vieții, de strădania pentru trai, acum poate retrăi tinerețea prin grija față de nepoți. E ca o reîntinerire”, ne mai spune părintele paroh.

Două suferințe

Împreună cu preotul am vizitat câțiva vârstnici din parohie și ne-am bucurat să descoperim oameni care, deși au fost loviți de grele încercări, prin sprijinul său reușesc să rămână conectați la viața parohiei, să fie ceva mai optimiști și să nădăjduiască în viitor și în mântuire.

Gheorghe Apostolescu are 86 de ani și a fost șofer. Acum a rămas singur și este îngrijit de fata sa. „Mi-a murit băiatul de COVID și la scurt timp a plecat și soția mea la Domnul. Bucata asta de viață pe care o trăiesc acum, eu o definesc așa: cu ajutorul Domnului. Pentru că eu nu pot dispune de ea. Deși pentru mine bătrâ­nețea înseamnă chin și amar, prezența lui Dumnezeu îmi aduce alinare. La fel și întâlnirile cu părintele nostru. Eu am fost consilier parohial. M-a marcat profund pierderea fiului meu, în vârstă de 56 de ani. Acum nu-mi doresc prea multe. Doar să văd biserica veche readusă la viață, la chipul ei de odinioară, pentru că de ea se leagă toată viața mea. Noroc cu părintele care mă vizitează, mă spovedește, mă împărtă­șește, pentru că în ultima vreme nu am mai putut merge la biserică din cauza unui accident vascular. Cu ajutorul lui Dumnezeu, mă rog să fiu puternic”, ne spune acesta.

Biserica veche, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, a fost ridicată între anii 1860 şi 1862, prin străduința lui Nicolae Steriadis și a soției sale Ecaterina, o familie bogată de greci stabiliți la Popești, care au stăpânit suprafețe întinse de pământ în zonă. Sfântul lăcaş a fost pictat de Gheorghe Cepoiu, ucenicul lui Gheorghe Tattarescu. Din cauza cutremurelor a suferit foarte mult. De curând, cu ajutorul lui Dumnezeu, părintele a reușit să obțină autorizația de construcție și să înceapă lucrările de reabilitare și consolidare a ei. „Există și o legendă, care spune că de pe turla acestei biserici a căzut un bărbat și a murit. Are mormântul chiar lângă sfântul lăcaş. În subsidiarul acestei realități, se zvonise că undeva, într-o casetă de fier, montată în grilajul mormântului, ar fi fost pus un deget de la mâna dreaptă a acestui meșter, ca semn al prețuirii lui pentru faptul că ar continua să lucreze la refacerea structurii acoperișului. Când am început lucrările de reabilitare, am fost nevoiți să desfacem grilajul acestui mormânt, și am văzut că nu era vorba de nici o casetă. Legenda este însă importantă, fiindcă ea perpetuează evlavia oamenilor față de acest meseriaș care și-a dedicat talentul său profesional sfântului lăcaş și lui Dumnezeu. În anul 2010, a fost ridicată o nouă bisericuță, cu hramul «Sfântul Ioan Rusul», în care slujim în prezent. Ea e truda noastră, ca să avem unde să ne rugăm, să ne întâlnim, să discutăm”, ne mai spune părintele.

După ce am plecat de la domnul Apostolescu, preotul ne-a povestit că bătrânul a suferit o traumă deosebită, care nu poate fi ușor exprimată în cuvinte. Vestea trecerii la cele veșnice a băiatului a primit-o în timpul Sfintei Liturghii. Sora celui decedat i-a comunicat preotului îndurerata veste la ușa Sfântului Altar. Astfel, el a fost nevoit să le-o aducă la cunoștință pă­rinților aflați la slujbă și să-i mângâie încă din prima clipă. A trebuit să se ocupe în mod deosebit de „tanti Maria”, soția domnului Apostolescu, care la o lună de la moartea băiatului a plecat și ea la Domnul, după o grea apăsare sufletească.

Puterea credinței

O altă bătrână pe care am vizitat-o a fost Alexandrina Mareș, care are 87 de ani. Femeia nu vede și nici nu mai aude bine. Este îngrijită de fiica sa, Elena Trifan, și ea văduvă. „Mă bucur foarte mult când vine părintele la mine. Când mă vizitează, nu mă mai doare nimic. Acum nu mai pot merge la biserică, deși aș dori. Părintele vine la orice oră am nevoie de el. Dacă nu era dânsul, plecam și eu de mult la Domnul! Mă îngrijește fata foarte bine. Mântuitorul Iisus a fost și este tot timpul în fața mea. Fără El și fără fată era greu de mine. Eu cred că nu trebuie să ținem răutate în lume, ci să-L rugăm pe Mântuitorul să nu mai fie dușmănie între oameni, pentru că El ne-a poruncit să fim drepți”, ne-a spus bătrâna.

La rândul său, Elena Trifan ne-a mărturisit: „Trăiesc aici cu mama după ce mi-a murit soțul Tot eu l-am îngrijit și pe tata 10 ani, rămăsese fără picioare. Mama s-a ocupat de copiii mei de la vârsta de trei luni, pentru că eu trebuia să merg la serviciu. Când putea, lucra în grădină, țesea preșuri, tăia la vie și era nelipsită de la biserică. Ne-a crescut cu dragoste de Dumnezeu. La fel și pe nepoți. Eu cred că postul și rugăciunile ne țin încă vii sufletește și trupește. În fiecare seară îi citesc rugăciuni. Dar mă străduiesc să o mai duc măcar o dată la biserică, pentru că își dorește foarte mult lucrul acesta”.

Apoi i-am vizitat pe Ion, de 80 de ani, fost tractorist, și pe Elena Dragomir, de 75 de ani, o familie foarte apropiată de biserică. „Avem șapte copii și vreo 16 nepoți. Locuim aici cu un băiat”, ne spune mama Elena, în timp ce bătrânul, emoționat că-l vede pe părintele, a început să plângă. „Pentru noi, ne spune femeia, biserica reprezintă totul. Eu nu pot să lipsesc de la slujbă, cânt și la strană. Dacă avem un necaz sau nevoie de un sfat, o problemă, ceva, indiferent de timp, părintele vine și discută cu noi, ne sare în ajutor. Are o inimă mare. Ne ajută, se roagă pentru sufletele noastre să ne mântuim. Și noi îl sprijinim după măsura puterilor noastre. Neputința fizică e marea problemă, dar continuăm să ne ocupăm de grădină, de vie și de alte culturi, cu ajutorul lui Dumnezeu”, ne mărturisesc aceștia.

Vârstnicii pot uita de singurătatea apăsătoare, pot trăi în prezent, își vor regăsi nepoții și copiii și vor avea puterea să le ofere din înțelepciunea și afecțiunea lor, atunci când se încarcă din vitalitatea și energia credinței, din dăruirea preotului slujitor, care se trăiește pe sine în suferința fiecăruia, ca drept și bun slujitor al Mântuitorului. Și, astfel, bătrânețea se poate preface dintr-un asfințit de soare într-o luminoasă punte de continuitate între trecut, prezent și veșnicie.