Mitropolitul Anastasie Crimca, întemeietorul primului spital din Moldova

„Bolnav am fost și M-ați cercetat” (Matei 25, 36), ne spune Mântuitorul Iisus Hristos. Înainte ca autoritatea statală să se ocupe de nevoile reale ale cetățenilor, acestea au fost împlinite de către oamenii Bisericii. De la îngrijirea orfanilor la ajutorarea văduvelor, de la stingerea focarelor de epidemii prin munca voluntară și până la plătirea unor medici pentru a-i ajuta pe nevoiașii și străinii bolnavi – toate au fost misiuni ale Bisericii. Primul spital din regiunea Moldovei a fost opera lui Anastasie Crimca (1560-1629), mitropolitul iubitor de săraci.

În anul 1599, îl regăsim pe Anastasie Crimca la Catedrala Episcopală din Suceava, unde slujea ca ieromonah, iar peste un an, în urma alipirii Moldovei de Mihai Viteazul, este numit Episcop de Rădăuți. A rămas în scaunul episcopal doar câteva luni, fiind nevoit să se retragă la Dragomirești, moșia părinților săi, în urma asasinării domnitorului care realizase prima „mare Unire” din istoria neamului românesc. Aici a zidit, cu ajutorul fraților Lupu și Simion Stroici – care ocupau funcțiile de logofăt, respectiv cea de vistiernic la curtea domnească –, măreața Mănăstire Dragomirna, loc de isihie, dar și de slujire a bolnavilor. Aici este atestată și existența unei bolnițe mănăstirești, loc în care se acordau îngrijiri săracilor bolnavi și bătrânilor neputincioși. Mitropolitul Anastasie care, în tinerețea sa, intrase în monahism la Mănăstirea Putna, continua astfel o tradiție mănăstirească veche de aproape două veacuri. În anul 1488, domnitorul Ștefan cel Mare zidise la Mănăstirea Putna o bolniță, distrusă din nefericire în urma unui incendiu în anul 1488. Tot domnitorul moldovean încredințase maicilor de la Mănăstirea Todireni misiunea de a-i îngriji pe ostașii răniți în multele războaie întreprinse împotriva otomanilor, polonezilor sau tătarilor (a se vedea arhim. Nestor Vornicescu, „Îngrijirea sănătății în vechile noastre mănăstiri”, Mitropolia Olteniei, XX (1968), 1-2, p. 66). Mergând pe această tradiție existentă la vremea respectivă, Episcopul Anastasie a dorit să întemeieze și o bolniță la Mănăstirea Dragomirna. Această bolniță va fi ulterior rezidită în perioada 1763-1764 și încredințată de Sfântul Paisie Velicikovski, egumenul Mănăstirii Dragomirna, unui monah pe nume Onorie, care dispunea de cunoștințe medicale avansate (Dr. Athanase Negoiță, „Bolnițele mănăstirești”, Mitropolia Olteniei, XXI (1969), 9-10, p. 694). Rolul de îngrijitor al bolnavilor și ostenitor pentru restabilirea sănătății acestora fusese dezvoltat de Anastasie Crimca și urmat, așadar, de un alt mare părinte duhovnicesc la peste un veac distanță, Sfântul Paisie Velicikovski.

Spitalul de la Suceava

După încheierea zidirii Mănăstirii Dragomirna în jurul anului 1605, Episcopul Anastasie Crimca și-a reluat activitatea ierarhică, fiind numit Episcop al Romanului în 1606, iar apoi Mitropolit de Suceava în 1608. În timpul scurtei domnii a lui Gaspar Grațiani (1619-1620), Mitropolitul Anastasie Crimca a reușit să întemeieze primul spital atestat istoric din Moldova. Părintele profesor Mircea Păcurariu afirma: „Un document de la Gaspar Grațiani din 16 mai 1619 arăta că domnul a dăruit mitropolitului «un loc din mijlocul târgului Sucevii, din locul domnesc, ca să facă acolo, pe acel loc, spital în numele Domnului, ca să fie pentru cei săraci și neputincioși, și șchiopi, și orbi, și alții care vor să se odihnească toți aceia acolo, într-acel spital»” (Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Iași, Ed. Trinitas, 32006, p. 8). Această întemeiere a primului spital a fost continuată apoi prin donații importante pentru susținerea sa materială, responsabil pentru principalele surse de venituri fiind tot domnitorul Gaspar Grațiani care „a dăruit și un vad de moară pe râul Suceava, mai jos de satul Buninți, «încă de la această moară, să aibă grijă să dea la bolniță, la săracii din târgul Suceava, cât va fi voia egumenului, căci acea bolniță a fost făcută în numele lui Dumnezeu de ctitorul sfintei mănăstiri, părintele și rugătorul nostru chir Anastasie Crimcovici, mitropolit de Suceava»” (Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, pp. 8-9). Spitalul a funcționat cel puțin până la jumătatea secolului al XVII-lea, supraviețuind cu câteva decenii întemeietorului său, Mitropolitul Anastasie Crimca, care a trecut la cele veșnice la data de 19 ianuarie 1626.

A fost sau nu un adevărat spital?

Existența acestui spital a fost contestată, argumentându-se fie că era vorba de o simplă „bolniță”, în care se acordau mese gratuite, obiecte de îmbrăcăminte și o minimă îngrijire medicală, fie că, în sine, mărimea clădirii era prea modestă pentru a putea fi considerată ca adăpostind un spital. Însă cercetătorul Petru Miroiu contrazice ambele ipoteze, fiind ferm convins că Mitropolitul Anastasie Crimca a întemeiat cel dintâi spital din regiunea Moldovei: „Ca o dovadă că bolnița de la Suceava era un spital, cităm părerea călătorului Petru Bogdan Baksič, care în anul 1641 a văzut această instituție și o consemnează prin cuvintele «un hospendale per li amalati e poveri (un spital pentru bolnavi și săraci)». S-a încercat infirmarea acestor informații și pe motivul că, în alt pasaj, Baksič, descriind un han, spune că era mai mare decât un spital și de aici părerea că, dacă spitalul era cât un han, nu putea fi spital. Noi [...] considerăm consemnarea acestuia din urmă ca un argument în plus, pentru existența la Suceava a unui spital și în nici un caz a unui simplu azil. În orice spital sau bolniță, puteau să-și caute sănătatea și bătrâni bolnavi și, de multe ori, în lipsa bolnavilor, se internau și infirmi” (Dr. Petru Miroiu, „De la bolnița mănăstirească la spitalul organizat”, Mitropolia Olteniei, XXIII (1971), 5-6, pp. 363-364). Așadar, în lumina acestor argumente, putem afirma că, în anul 1619, asistăm la întemeierea celui dintâi spital în Moldova, ctitorii acestuia fiind, în ordine, Mitropolitul Anastasie Crimca și domnitorul Gaspar Grațiani. Meritul domnitorului de origine italiană trebuie, de asemenea, evidențiat, mai ales că perioada sa de domnie a fost scurtă și afectată de numeroase conflicte politice, în special pe plan extern. În schimb, Mitropolitul Anastasie Crimca este responsabil și de ctitorirea bolniței de la Dragomirna, a cărei existență a fost, ulterior, perpetuată de Sfântul Paisie Velicikosvki. Ultima atestare documentară a spitalului de la Suceava pare a fi cea din anul 1641 (Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 9), atribuită, așa cum vedem mai sus, călătorului Petru Bogdan Baksič.

Aflat într-o clădire mai degrabă modestă, cu o existență relativ limitată din punct de vedere temporal, spitalul din Suceava a constituit, totuși, un exemplu urmat ulterior atât la nivel mănăstiresc, cât și de autoritățile statale. De asemenea, din punct de vedere uman, a reprezentat un progres remarcabil, împlinind porunca evanghelică a milostivirii față de cei bolnavi prin oferirea unui ajutor medical avansat. Dificultățile inerente: lipsa donațiilor, contextul dificil, invaziile militare din partea altor națiuni, succedarea rapidă a domnitorilor și politicile diferite adoptate de aceștia nu au constituit piedici insurmontabile. Poate pentru că, în calea iubirii, obstacolele sunt doar culmi care trebuie cucerite.