Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Mitropolitul Antonie Plămădeală - vocaţie şi misiune

Mitropolitul Antonie Plămădeală - vocaţie şi misiune

Un articol de: Alexandru Constantin Chituţă - 12 Sep, 2015

Cu o impresionantă operă teologică, care-l aşază pe Mitropolitul Antonie Plămădeală în galeria marilor ierarhi cărturari ai Bisericii noastre, acesta s-a remarcat şi ca un sprijinitor şi promotor fervent al învăţământului teologic şi al vocaţiei şi misiunii preoţeşti în lumea de astăzi. Promovarea tinerilor teologi, dintre care mulţi alcătuiesc generaţia matură de teologi români de astăzi, poate fi asemuită cu aceea a unui alt mare mitropolit transilvănean, Nicolae Bălan.

Este greu, poate chiar imposibil, să cuprinzi în cuvinte şi să creionezi sintetic personalitatea uriaşă, manifestată într-o bogată paletă de ipostaze, ca urmare a darurilor cu care Dumnezeu l-a hărăzit şi a continuei sale preocupări de a se desăvârşi, de a se cultiva şi de a-şi dăltui chipul său, pe măsura responsabilităţilor pe care le-a îndeplinit în viaţă. „Mitropolitul Antonie a fost o floare rară şi o perlă a Sfântului Sinod, o podoabă a ierarhiei româneşti, un teolog de adâncă profunzime şi rar rafinament, un om de mare cultură, un părinte duhovnicesc şi om de omenie”, cum îl caracteriza în câteva cuvinte părintele profesor Nicolae D. Necula.

Convins că arhiereul deţine şi exercită în Biserica lui Hristos întreaga putere bisericească, concretizată în cele trei slujiri: învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare, pe care Mântuitorul Însuşi le-a deţinut şi le-a făcut lucrătoare în timpul activităţii Sale pe pământ, Mitropolitul Antonie, care, ca fiecare arhiereu, a fost o întruchipare a Arhiereului cel mare Iisus Hristos, s-a dovedit un adevărat arhipăstor înzestrat cu puterea de a învăţa, de a sfinţi şi a conduce. A fost un mare cunoscător al bogăţiei de învăţătură şi înţelepciune a Sfintei Scripturi, al tainelor teologiei, al frumuseţii de gândire patristică şi filocalică, bazată pe tezaurul inepuizabil al descoperirii dumnezeieşti şi al culturii şi spiritualităţii ortodoxe în general. La aceasta a adăugat bogăţia de cugetare pe care cultura profană, naţională şi universală o oferă celui iubitor de cunoaştere şi de desăvârşire.
Cât priveşte relaţiile sale cu preoţii şi credincioşii, acestea au fost marcate de dragostea şi înţelepciunea pe care părintele duhovnicesc le are faţă de fiii sau păstoriţii săi, fiind un om al dreptăţii şi echilibrului, dar şi al pogorământului, acolo unde interesul vieţii bisericeşti îl cerea. De aceea, a fost iubit şi apreciat la modul superlativ de către păstoriţii săi, preoţii şi credincioşii din cele două eparhii pe care le-a păstorit la Buzău şi Sibiu purtându-i un respect şi o admiraţie rar întâlnite. Au fost mândri şi fericiţi să aibă un asemenea arhipăstor: o minte luminată, un slujitor desăvârşit şi un părinte duhovnicesc de rară înţelepciune, eleganţă şi bunătate. A rămas şi astăzi viu în memoria Bisericii şi a celor care l-au cunoscut şi ştiu că „în mormânt nu toţi murim, cum în trai nu toţi trăim!”.
Ca un realist şi fin observator al stărilor noastre, a avut sentimentul că s-a intrat deja în starea de vid cultural şi spiritual prin lipsa lecturilor. Prin părăsirea celei mai frumoase zăbave, „cetitul cărţilor”: „Vidul de lectură cred că va afecta grav calitatea învăţământului, dacă aceasta se va întâmpla vreodată. Eu nu văd totuşi un învăţământ care s-ar putea lipsi de lectură. Ar însemna golirea învăţământului de raţiunea lui principală. Ştiu că din colegii mei s-au dovedit a fi oameni de valoare numai aceia care citeau foarte mult”.
„Să luăm aminte!”, aşa ar fi spus mitropolitul la rostirea acestor cuvinte cu valoare de testament pentru noi toţi! „O cultură bună se face cu ochii către cer şi printr-o întoarcere către noi înşine.” Extraordinară constatare! Constatare profetică! Mărturie convingătoare şi mobilizatoare!
Înaltpreasfinţia Sa a fost preocupat să cultive şi să-şi cultive una dintre cele mai lăudate virtuţi, discernământul sau dreapta socotinţă. Păşind pe urmele Părinţilor Patericului, nu o dată, Mitropolitul Antonie a vorbit şi a scris despre discernământ ca despre cea mai mare virtute. Este ilustrativ un fragment al unei cuvântări: „Cea mai mare virtute este aceea care le autentifică şi le controlează pe toate: dreapta socotinţă, perspicacitatea, gândirea logică, sănătoasă, opusul exceselor şi al excentrismelor, buna-cuviinţă şi echilibrul spiritual”. Mitropolitul trăgea un semnal de alarmă mai ales cu privire la pericolul pe care îl reprezintă mediocritatea în contextul slujirii. Iată o diagnosticare ilustrativă: „Mediocrul, deşi ar avea motive să aspire la calificativul de smerit, nu poate fi trecut nicidecum printre smeriţi. Printre orgolioşi, da. Fiindcă, lipsindu-i mijloacele valide de cunoaştere, nu-şi cunoaşte limitele şi de cele mai multe ori nu pricepe sau nu-i vine bine să recunoască faptul că ar exista ceva mai sus de sine. Ca să fie smerit, ar trebui să ştie de ce. Ca să ştie de ce, ar trebui să nu fie mediocru. Or, inteligenţa lui e slăbită. Fie din fire, fie pentru că nu e lucrată. E ca o floare prin bălării de grădină părăsită. Când se pretinde smerit, n-o crede cu adevărat. Căci, în chip paradoxal, mediocrul poate fi şi infatuat. Când se crede om duhovnicesc din orgoliu, vrea să fie considerat smerit. În felul acesta e mereu într-un fals...”
Vorbind despre spiritul teologiei misionare şi înţelegerea răspunderilor misionare ale Bisericii în interpretare teologică, Înaltpreasfinţia Sa spunea că acestea „sunt fundamentate pe baze eclesiologice, înţelegând prin aceasta că misiunea este autentică şi eficace numai prin lucrarea tainelor. Acest caracter eclesiologic al misiunii arată că predicarea cuvântului nu e suficientă, dacă e disociată de administrarea Tainelor. Căci numai acceptarea cuvântului completată de primirea Tainelor încorporează efectiv pe creştin în Biserică. Actul exterior al auzirii, împlinit de actul interior al credinţei şi desăvârşit de participarea organică la harul Tainelor, face din cei cărora li se propovăduieşte membre depline ale lui Hristos”.
Era convins că, fără lectură şi preocupări pentru scris, preoţii nu pot rosti predici eficiente, la cerinţele vremii. A vorbit de nenumărate ori despre importanţa culturii preotului, publicând în acest sens numeroase studii şi articole. La un moment dat, spunea: „Preotul trebuie să fie informat. Cu fiecare dintre credincioşii săi trebuie să vorbească în limba lui. Să fie cult cu cel cult, şi să fie simplu cu cel simplu, dar simplitatea lui, spre deosebire de a credinciosului simplu, să izvorască dintr-o mare cultură. Să fie o înălţime care se adaptează, nu pur şi simplu o simplitate-simplitate. Nu se poate face misiune după ureche, ca altădată, doar cu epitrahilul şi Molitfelnicul”.
Îndruma şi tinerii teologi spre o reflecţie atentă a timpurilor şi mai ales a provocărilor şi adaptării acestora la exigenţele misiunii contemporane. El spunea pe acelaşi ton: „Se cere un plus de cultură. Nu mai merge cu Ceaslovul şi Molitfelnicul. Preotul trebuie să fie egal în cultură cu păstoriţii lui, dacă nu chiar superior lor. Trebuie să răspundă la exigenţele lor. Lumea de azi vrea argumente, logică, desfăşurare de idei, stil sobru şi căutat, nu se mai mulţumeşte cu retorici ieftine şi cu floricele!”.
Mitropolitul Antonie nu a fost doar un ierarh luminat şi vizionar, un strălucit predicator, ci şi un model de om, o personalitate exemplară, fiind unul dintre cei despre care se poate afirma că „Non posse oratorem esse, nisi virum bonum” („Nu poate cineva să fie un orator bun, dacă nu este bărbat virtuos”). De aceea, puterea de convingere prin predică este direct proporţională cu puterea de convingere a exemplului personal: „Preotul trebuie să ştie că nu are o viaţă publică şi una particulară, ci una singură, aceea de preot. Cuvântul lui trebuie să fie dumnezeiesc nu numai de pe amvon, şi nu numai când repetă cele scrise în cărţile de slujbă, ci în toate momentele vieţii”.
Ca un veritabil testament omiletic, vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală al Transilvaniei afirma cu tărie şi dragoste: „Aş dori ca preoţii noştri să predice în aşa fel, încât să menţină în popor continuitatea credinţei ortodoxe, aceea care de-a lungul secolelor a apărat şi continuitatea noastră ca popor pe vatra strămoşească. Să nu uităm că dincolo de slujbele pe care le facem în Biserică, avem datoria de a învăţa, potrivit poruncii: <Mergând, învăţaţi>”.