Monahul şi credinciosul în taina rugăciunii

În cea mai mare taină a existenţei noastre, Mântuitorul Hristos iese biruitor din mormânt, „cu moartea pe moarte călcând”. Această mare bucurie a întregii lumi este aşteptată cu înfrigurare de „tot sufletul creştinesc cel necăjit şi întristat, care are nevoie de mila şi ajutorul lui Dumnezeu”. Pe lângă tradiţionalele pregătiri, măicuţele de la Mănăstirea Tismana au în duh primit bucuria părintească a „revenirii” ultimului stareţ, părintele şi mucenicul Gherasim Iscu, propus de Sfântul Sinod al Mitropoliei Olteniei spre canonizare.

În străvechea Lavră a Tismanei, clopotele vor bate şi anul acesta, aşa cum fac de câteva sute de ani, să vestească peste munţii din piatră ai inimilor reci darul binecuvântat al Învierii. Hristos înviază şi duşmanii Lui se risipesc, drepţii se veselesc şi păcătoşii se ruşinează, căci „aceasta este ziua pe care a gătit-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”.

Maica stareţă, Antonia Popescu, alături de maicile şi surorile care se nevoiesc în sfânta Mănăstire Tismana, împlinesc de ani buni o frumoasă tradiţie premergătoare praznicului Învierii. Din această lucrare se împărtăşesc şi se folosesc duhovniceşte, ca dintr-un izvor rece de munte, sutele de credincioşi care trec de fiecare dată pragul cinstitului aşezământ monahal. 

Tunderea în monahism, o anamneză a Pătimirii şi Învierii Domnului

„Oricine a asistat cel puțin o dată la o slujbă de tundere în monahism știe că monahul își începe noua sa viață sub un nume nou, în cadrul unei ceremonii izbitor de asemănătoare cu o înmormântare. Dincolo de lumânările aprinse, împărțite celor prezenți, viitorului monah i se pun înainte „mucenicii și cuvioșii cei din veac care, cu multe sudori și dureri și cu nenumărate sângerări și morți, au dobândit” bunătățile cerești. Monahului i se reamintește îndemnul Domnului ca acela ce voiește să-I ­urmeze Lui, să se lepede de sine și să-și ia crucea. Preotul Îl roagă pe Hristos să-l primească pe robul Său „care pe sine s-a adus Ție, Stăpânului, jertfă vie bine primită”. Crucea i se oferă ca în tot ceasul „să-și aducă aminte de patimile, de scuipările, de defăimările, de rănile, de loviturile peste obraz, de răstignirea și de moartea Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Rasa îi va fi spre îndemn ca „gândul morții totdeauna să-l aibă înaintea sa”. Asceza, mortificarea trupului, indispensabilă monahului, se adaugă și ea acestei imagini. Unde, deci, este Învierea? De unde cuvântul Marelui Antonie: „Cugetarea la moarte nemurire îmi este”? Răspunsul nu necesită vaste cu­noștințe de teologie, nici căutări îndelungi. Nu este rezervat câtorva aleși, mai înțelepți ori mai înduhovniciți. El stă la îndemâna fiecărui credincios. Oare cine nu a cântat an de an, plin de bucurie: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”? - spune maica stareţă ­Antonia.

„Moartea prin care trecem toţi pentru a ajunge la Înviere este o mucenicie de taină”

Darul Dumnezeieştii Învieri vine ca împlinire a morţii prin care cu toţii suntem datori să trecem pentru a ajunge să ne împărtăşim de „Lumina lui Hristos”. „Moartea prin care trecem toţi pentru a ajunge la Înviere”, mai spune maica stareţă, „este o mucenicie de taină: se va sili clipă de clipă, până la ultima suflare, să alunge dintru sine pe omul cel vechi al păcatului, pe care încă îl poartă înlăuntru, și care nu va putea fi părtaș Împă­răției cerești, căci nu se poate supune legilor ei. Viețuirea, încă din trup, după aceste legi, este pregătirea monahului pentru Înviere. La aceasta se rezumă și din aceasta izvorăsc toate îndemnurile, povețele și regulile după care se ghidează monahul. Pe cele esențiale le primește chiar în cadrul slujbei de călugărie. Întâi de toate este întrebat dacă apropierea sa de Dumnezeu este de bunăvoie și după cugetul său, ori poate din vreo nevoie sau silire. Împărăția lui Dumnezeu este un tărâm al libertății desă­vârșite. Sfântul Cuvios Sofronie Saharov afirma că «orice lucrare care nu se face dintr-o desă­vârșită libertate nu poate avea valoare veșnică». Orice om, de orice naționalitate, credință ori vârstă ar fi, experimentează îngrădirea libertății sale pe acest pământ. Acest lucru provoacă suferință și se petrece atunci când voința sa se ciocnește fie cu a altora, fie cu diverse întâmplări independente de el”.

Monahul se pregătește prin viaţa sa pentru Înviere

Bucuria Învierii nu este deplină fără Dumnezeiasca Taină a Sfintei Cuminecări. Pentru a ajunge aici însă, monahul şi creştinul deopotrivă trebuie să treacă prin smerita aplecare duhovnicească sub epitrahilul duhovnicului, la Taina Spovedaniei. „Un rol deosebit îl are ascultarea către povățuitorul său duhovnicesc. Acestuia el se supune întru toate, ca lui Hristos Însuși, încă de la treapta rasoforiei. Îi descoperă toate tainele inimii și minții. Nu caută doar să-l bucure, ca pe toți ceilalți. Se silește să îi intuiască modul de a cugeta, de a se nevoi, aspirațiile, calea pe care povățuitorul său pășește spre Împărăție. Se străduiește să îl ­imite, nu în literă, în manifestările formale, ci în duh, să alerge pe urma lui, în felul în care îl vede pe el alergând pe urmele lui Hristos. Învățând să trăiască astfel, monahul gustă încă de pe pământ pacea dintru cele de sus”, adaugă maica Antonia.

Bucuriile acestor rânduieli duhovniceşti, împlinite de monah şi recomandate în afară credinciosului ca îndrumare de urmat, ating la ceasul pascal dimensiuni eshatologice. „«La Înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu», spune Domnul, de aceea, monahul este feciorelnic. Împărăția cerurilor este duhovnicească și de aceea monahul şi creştinul adevărat deopotrivă nu își agonisesc bunuri pământești. Iar după acestea, ca o explicitare a lor, primeşte toată mulțimea de învățături din literatura patristică ori din tradiția mănăstirii sale. Urmarea acestora îl pre­schimbă lăuntric pe monah şi pe credincios. Este o prefacere treptată, care începe cu mult îna­inte de slujba propriu-zisă a călu­găriei și se prelungește în veșnicie. Căci, în fapt, monahul se pregă­tește pentru Înviere trăind-o tot mai intens în viața sa, primind întru sine tot mai mult din Lumina lui Hristos și dăruind-o neîncetat, fără sațiu și fără împu­ținare. De aceea, făcliile aprinse purtate de cei prezenți în biserică la tunderea sa sunt tot­odată ale morții și ale Învierii, împletite în chip minunat în chemarea sa”, conchide maica stareţă.

Părintele Gherasim, mucenic pentru Înviere

De anul acesta, lucrarea mărturisitoare a măicuţelor din Lavra Tismanei a câştigat o dimensiune duhovnicească mult mai adâncă. La vestea că marele mărturisitor şi isihast, protosinghelul Gherasim Iscu, ultimul stareţ al mănăstirii, a fost propus spre canonizare, s-a început o temeinică lucrare de documentare şi cercetare hagiografică. În felul acesta, duhul Sfântului Cuvios şi Mucenic Gherasim a reînviat în mănăstirea pe care cu atâta jertfă a slujit-o în greaua perioadă comunistă. Icoana lui, atât de cinstită şi de închinată de măicuţele de la Tismana, răsare astăzi duhovniceşte, adăpându-se din lumina Învierii lui Hristos. Ceasul marii sale petreceri către ceruri leagă cele două mari praznice ale Ortodoxiei: Naşterea Domnului şi Învierea. Pe patul de moarte i-a rugat pe colegii de celulă să-l ducă la căpătâiul celui ce îl torturase cumplit la Poarta Albă. Se numea Vasilescu şi era unul dintre studenţii care trecuseră prin procesul de „reeducare” de la Piteşti. Era şi el aproape de moarte, suferind de TBC pulmonar în ultimul stadiu. Era în noaptea de Crăciun a anului 1951. După ce l-a spovedit, tânărul i-a spus: „Auzi frate? Îngerii cântă!”, deschizând apoi ochii şi cerându-şi iertare pentru tot ce îi făcuse. Părintele, care era la fel de slăbit, i-a răspuns: „Te iert din toată inima şi, la fel ca mine, te iartă şi fraţii mei, iar dacă noi iertăm, cu siguranţă Hristos, Care e mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer”. După ce s-au împărtăşit împreună, au trecut la Domnul în aceeaşi noapte. Despre acel moment Richard Wurmbrand afirma: „Cred că s-au dus în Rai ţinându-se de mână”.

Părintele protosinghel Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana, a fost înmormântat în cimitirul deţinuţilor de la Târgu Ocna. În scaunul stăreţiei de la Tismana i-a urmat ieromonahul Vichentie Mănescu. La 15 septembrie 1949, pentru a nu fi închisă, mănăstirea a fost transformată de către Mitropolitul Firmilian Marin în mănăstire de maici. În fruntea obştei a fost adusă stavrofora Frumentia ­Lupu de la Mănăstirea Hurezi.