O instituţie devenită „acasă” pentru vârstnicii de la Şuici

Anul 2023 ne aduce în prim-plan importanța îngrijirii față de cei ajunși la toamna vieții. Grija și respectul pentru cei mai în vârstă trebuie să fie o preocupare și o res­ponsabilitate a societății, mai ales că există numeroase cazuri în care bunicii și părinții sunt uitați de rude, rămân singuri să-și poarte povara anilor. Într-un timp în care auzim tot mai des vorbindu-se despre o iubire egoistă de sine, dar și într-o lume mar­cată de secularizare, este esențial să ne întoarcem la auten­ticitatea trăirilor și la compasiune pentru cei din jur, în mod special atunci când aceștia sunt bătrâni lipsiți de putere și posibilități. Unul dintre locurile unde cei vârstnici primesc o atenție deosebită și un tratament exemplar este și Unitatea de Asistență Medico-Socială Șuici, unde am descoperit ce presupune activitatea îngrijitorilor pentru bătrâni.

Având în vedere im­portanța respon­sabilității sociale și asumându-și misiunea de a purta de grijă bătrânilor, la Unitatea de Asistență Medico-Socială (UAMS) Șuici din județul Argeș, medici, infirmiere, îngrijitori și voluntari se asigură zi de zi că 120 de vârstnici au găsit un cămin și primesc grija de care au nevoie pentru a-și purta cu demnitate și în armonie bătrânețea. Înființat în anul 2003, prin purtarea de grijă a Consiliului Județean Argeș, UAMS Șuici este un loc cu totul aparte, un centru pentru bolnavi și vârstnici unde aceștia găsesc sprijin, alinare și o îngrijire exemplară. Unitatea se distinge de alte aziluri prin faptul că oferă un cadru familiar pa­cienților, dispune de o curte interioară spațioasă, dar și de un spațiu verde generos, așezat în mijlocul naturii, pe pitoreasca Vale a Topologului. Centrul a fost modernizat și are spații de cazare în două clădiri, lucru menit să îi bucure pe cei care ajung aici. Spațiul este împărțit în funcție de nevoile pacienților. Astfel, pacienții imo­bilizați la pat sau cu boli grave beneficiază de condiții oportune care le asigură maximă îngrijire și liniște. Totodată, există o suprafață deschisă din curtea interioară, cu leagăne, bănci, grădină de zarzavat și alei pentru plimbare, fapt ce înlesnește păstrarea vieții active și a laturii socio-recreative pentru cei care se pot deplasa. De asemenea, nici partea spirituală nu este uitată, în centru existând şi o bisericuţă. Cu alte cuvinte, acest loc are facilități menite să fie cât mai aproape de o viață obișnuită, astfel încât pacienții să nu se simtă deloc izolați, ci dimpotrivă, să ducă o viață liniștită. Din dorința de a înțelege cât de importantă este grija pentru cei vârstnici, ne-am oprit la azil pentru a cunoaște povești impresionante, a-i descoperi pe oamenii care se jertfesc zilnic pentru cei din jur și sunt o împlinire concretă a poruncii iubirii pentru semeni. Cu binecuvântarea Înalt­prea­sfințitului Arhiepiscop Calinic al Argeşului şi Muscelului și prin purtarea de grijă a acestuia, am discutat cu părintele Neacșu ­Gavrilă de la Parohia Oești ­Ungureni din județul Argeș, care este voluntar la azil de peste 10 ani și ne-a împărtășit din expe­riența sa, ajutându-ne să înțe­legem cât este de bine să ne implicăm social pentru cei de lângă noi care se află în nevoie.

Pentru început, spuneți-ne cum ați aflat de azil și de ce ați ales să deveniți voluntar aici?

Mi-am început activitatea ca preot în anul 1996 și timp de 15 ani, pe lângă îndeletnicirea din parohie, m-am ocupat și de Departamentul de Construcții din cadrul Protoieriei Curtea de Argeș. Aici am construit șapte biserici noi, dar și case pentru cazurile sociale, însă ne-am ocupat și de asigurarea altor lucruri: case şi biserici în comunitățile defavorizate, în special în comunitățile de romi. Pe parcurs am constatat că erau și foarte mulți bătrâni singuri, unii chiar imobilizați și pe care nu avea cine să-i îngrijească. Atunci am aflat despre unitatea de la Șuici. Prima dată am ajutat câteva persoane, cu grave probleme sociale, să fie internate aici. Fiind persoane nevoiașe, acestea au fost ajutate financiar fie de parohie, fie de oameni darnici sau diferite personalități din zonă. Așa am pornit colaborarea cu azilul, după care a început și colaborarea pe partea spirituală, încercând să răspund nevoilor bătrânilor de acolo referitoare la tot ce înseamnă viața Bisericii și Sfintele Taine, mai ales Spovedanie și Împărtășanie, de care au nevoie permanent.

Cu siguranță prima impresie despre azil a fost una care v-a marcat, însă ce anume v-a determinat să continuați misiunea acolo în toți acești ani, mai ales că este o activitate care, pe lângă multă compasiune, necesită și timp?

Lucrul acesta a venit natural, nevoia lor de a avea pe cineva alături în permanență m-a făcut să vreau să îi ajut pe vârstnicii internaţi, dar totodată și personalul angajat, pentru că am văzut dedicarea lor pentru pacienți. Și aici îmi vine în minte un episod când o fostă asistentă într-un azil din America, originară din zona noastră, a venit, alături de soțul său american, la azil pentru a oferi o masă bătrânilor în memoria soacrei sale. Aceasta a rămas profund impresionată de ordinea din azilul de la Șuici și de tratamentul exemplar oferit vârstnicilor, mai ales că, având o experiență de 15 ani într-un centru similar din SUA, a putut face o comparație, fapt ce ne-a bucurat, observând mulțumirea ei. Personalul de la UAMS Șuici își face datoria la cel mai înalt nivel, iar acest aspect a devenit o motivație în sine pentru mine să mă implic.

Care sunt calitățile necesare pentru a activa în acest domeniu ce implică lucrul cu vârstnicii? Care sunt cele mai mari provocări pe care le întâlniți în activitatea de la azil?

Cea mai importantă calitate a unui îngrijitor pentru vârstnici este răbdarea, apoi mergând pe fiecare departament în parte: asistență socială, asistență medicală și îngrijire, atribuțiile sunt ramificate și diversificate, fiind necesare atât o bună cunoaștere a domeniului, cât și compătimire și dedicare. O primă situație mai dificilă aici este legată de punerea celor internaţi în legalitate, în sensul că fiind și multe persoane imobilizate la pat sau foarte vârstnice, acestea trebuie să-și schimbe actele expirate, cărțile de identitate și procesul este unul dificil atunci când ne referim la această categorie. O altă provocare apare atunci când le moare reprezentantul legal și trebuie să găsim un înlocuitor pentru acesta, în cazul persoanelor singure. De asemenea, se poate întâmpla ca bătrânii să moară și să nu existe nimeni care să se ocupe de înmormântare și să plătească cele necesare și atunci Parohia Oești Ungureni își asumă această responsabilitate. Chiar avem prevăzută în interiorul cimitirului o parcelă pentru Șuici, mai exact pentru toți aceia pe care nu are cine să-i înmormânteze în altă parte, fiindcă nu au pe nimeni.

Fiind preot, există și o responsabilitate pentru latura duhovnicească a pacien­ților. Este aceasta o dublă misiune prin care se creează o legătură specială cu pacienții? Care sunt cele mai arzătoare nevoi ale lor?

S-a creat o legătură între mine și aceștia, pur și simplu îmi lipsesc și le simt dorul, așa că nu trec multe zile fără ca eu să merg printre ei, să-i ascult și să le ofer un lucru neprețuit: timp petrecut împreună. Fiind vârstnici au ­nevoi multiple, care necesită ascultare și implicare, de la necesitatea de a face legătura cu rudele lor până a le spune o vorbă bună. Sunt oameni care vor să li se citească o rugăciune, să le fie făcut un Sfânt Maslu, efectiv au nevoie de hrană duhovnicească. Din punct de vedere material răspundem nevoilor acestora la cel mai înalt nivel, ireproșabil. Bătrâ­nii și bolnavii (pentru că este unitate de asistență medico-socială, există aici și persoane mai tinere, dar foarte bolnave) au nevoie de anumite lucruri sau cer ceva anume și atunci ne ocupăm să primească tot ce le trebuie, însă nevoile lor nu se opresc la prima treaptă a Piramidei lui Maslow, ci urcă spre vârful acesteia, astfel că unii simt nevoia de a sta cu ei pe o bancă de vorbă, de a se simți înțeleși. Aici se vede misiunea noastră, prin care le dăruim această bucurie, oferindu-le un trai armonios, atât la exterior, cât și prin grija pentru suflet. Sunt anumiți pacienți care urmează un tratament medicamentos special și nu dispun de suma de bani necesară pentru a-l achiziționa, așa că ne-am asumat misiunea să procurăm noi re­țetele pentru ei, pentru ca bolile de care suferă să fie ținute sub control.

Așa cum ați menționat mai devreme, există la centru persoane complet singure. Dat fiind faptul că ei nu mai au pe nimeni altcineva, vă consideră parte din viața lor, s-a creat ca un fel de legătură familială între ei și dumneavoastră ca voluntar și personalul de la azil?

Unele persoane sunt singure, altele au rude, însă acestea sunt absente total din viața lor sau nu vor să audă de părinții, bunicii ori soții sau soțiile internate aici. La azil sunt trei asistenți sociali și eu, ca voluntar. Se creează o legătură specială între noi și pacienți fiindcă li se oferă siguranța că există cineva care are grijă de ei, atât pe timpul vieții, cât și după aceea. De pildă, luna trecută am avut un caz mai delicat al unui domn fără picioare care a stat la azil timp de 7 ani. Când acesta a decedat, reprezentantul legal și familia lui nu au vrut să știe nimic despre dumnealui, astfel încât mi-a revenit mie sarcina să mă ocup de rânduiala înmormântării. Ca într-o familie mai mare, pacienții știu că va exista mereu cineva care să aibă grijă de ei.

Care este cel mai apăsător lucru pentru un bătrân internat la azil? Ce îl macină cel mai tare?

Cea mai mare lipsă este cea a sănătății. Desigur, întreg personalul se străduiește să le ofere o îngrijire cât mai bună, dar cu toate acestea lipsa sănătății nu o poate suplini nimeni. Faptul că starea lor se degradează permanent și chiar unii dintre ei nu pot să mai meargă le aduce o tristețe ce este greu de șters. 

Care este vârsta medie la care bătrânii ajung la azil și ce vă spun atunci când sunt pe punctul de a-și schimba viața și a începe să locuiască aici? Schimbarea mediului este un pas foarte dificil. Care este starea lor de spirit când ajung în azil?

Diferă de la persoană la persoană. Dacă unii chiar își doresc să meargă la azil, pentru alții este dificil, însă conjunctura este de așa natură încât altă soluție mai bună să nu existe, pentru că sunt singuri sau chiar dacă au familii, acestea sunt departe sau lucrează și atunci îngrijirea pe care o primesc la noi nu ar putea-o avea în altă parte. Personal, de când sunt voluntar am luptat cu această mentalitate, nu numai a persoanei care merge acolo, ci și a celor din jur, de a avea o reticență sau chiar repulsie față de ideea mersului la azil. Mulți consideră că a ajunge la azil la bătrânețe este cel mai rău lucru. Spun: „Nu am muncit o viață întreagă ca să ajung acolo”. Eu, care fac voluntariat de ani de zile acolo, spun că este cea mai bună soluție posibilă, mai ales că se oferă îngrijire la cel mai înalt nivel. Nu cred că acasă cineva poate să îngrijească la fel ca aici.

Indiferent de vârstă, mutarea de acasă reprezintă o ruptură ce lasă locul unui dor față de cei dragi. Cum se manifestă relația cu familia în cazul celor care au rude? Dar în cazul persoanelor care au fost uitate? Ce s-ar putea face pentru ele astfel încât familiile lor să conștientizeze impor­tanța păstrării legăturii?

Sunt persoane vizitate de familie și apropiați săptămânal, unii chiar mai des, dar avem și persoane uitate, din păcate, de către familie sau persoane care nu mai au pe nimeni. Din acest punct de vedere, avem toate categoriile. Cât despre persoanele ale căror familii nu îi mai vizitează deloc, acestea sunt incluse în diferite activități și primesc consilierea noastră, astfel încât să nu simtă foarte mult stadiul de uitare. Conducerea azilului se ocupă foarte mult ca la centru să aibă loc destul de des activități prin care să-i bucurăm pe vârstnici. Și acum, dar mai ales îna­inte de pandemie, erau organizate spectacole în curtea azilului cu diverse ocazii. Totodată, cu prilejul sărbătorilor naționale sau religioase, lângă azil, într-o pădure frumos amenajată, se organizează mese festive, picnicuri. Aceste lucruri au ca scop păstrarea vieții sociale și diversificarea ocupațiilor pentru bătrânii noștri, dar totodată vin și în completarea anumitor goluri create de lipsa familiei din viața unora dintre ei. Cu toate că am fi tentați să credem că nu este un lucru tocmai fericit să trăiești într-un azil, faptele arată contrariul. Am avut o doamnă nevăzătoare care a refuzat să rămână definitiv acasă, alături de familie, atunci când aceasta s-a întors înapoi în țară din Italia. „Lucrul acesta nu se va mai întâmpla niciodată, a zis bătrânica, căci eu de la Șuici nu mai plec, locul meu e acolo.” Astfel, se observă că nu toți și-ar dori să se întoarcă acasă, ci casa lor a devenit azilul.

Cu siguranță, fiecare persoană pe care o întâlniți la azil este specială, însă a existat, în toți acești ani, un caz atât de deosebit încât să vă marcheze profund?

Cel mai mult m-a impresionat cazul unei vecine care mi-a fost stomatolog de când aveam 13 ani. Faptul că s-a îmbolnăvit de Alzheimer, fiind într-un stadiu atât de avansat încât nu se mai poate discuta nimic cu ea și nici nu mai recunoaște pe nimeni, m-a marcat și mă afectează de fiecare dată când o văd, deoarece este șocant felul în care boala poate transforma omul. Uneori este gravă căderea aceasta umană în boli ireversibile. Lucrul acesta ne dă și nouă de gândit, mai ales asupra faptului că trebuie să ne protejăm sănătatea. De multe ori întâlnesc cazuri care mă impresionează. De exemplu, chiar ieri am fost la înmormântarea unei doamne care a suferit de cancer. Când medicii i-au descoperit boala, nu-i dădeau mai mult de trei luni ca șanse de supraviețuire. Cu toate acestea, a mai trăit doi ani și jumătate la Șuici, sub atenta supraveghere a personalului de aici. Faptul că a avut parte de o îngrijire exemplară, dar și că a putut să comunice, că de fiecare dată când avea nevoie de ceva, am fost lângă ea, i-au prelungit acel termen necruțător pus de medici, trăindu-și ultimii ani în pace.

Ne-ați împărtășit provocările și momentele dificile pe care le implică lucrul cu vârstnicii, dar care sunt bucuriile pe care vi le aduce voluntariatul la azilul de la Șuici?

Cele mai mari bucurii le avem atunci când le dăruim ceva. Bucuria lor devine și bucuria noastră. La fel cum ne învață părintele Nicolae Steinhardt, „dăruind, vei dobândi”. În acest sens, parohia unde slujesc organizează regulat parastase la azil. De pildă, în lunile ianuarie și februarie avem chiar săptămânal mese ce se vor servi pentru toate cele 120 de persoane. Constituite atât din fondurile proprii ale Parohiei Oești Ungureni, cât și de persoane private, mesele festive ce sunt servite aici vin ca o completare a efortului depus de conducerea azilului pentru a oferi mici bucurii și momente frumoase bătrânilor și bolnavilor de la centru. Personal, am o împlinire ne­spusă atunci când dimineața vin bătrâneii la mine și mă întreabă dacă astăzi va fi organizată o astfel de masă și ce va conține meniul, iar eu le pot răspunde afirmativ. Alte dăți, știind că urmează un astfel de eveniment, ne spun ei ce și-ar dori să mănânce, iar noi le îndeplinim aceste dorințe. Mesele și pomenile organizate la azil sunt o bucurie pentru vârstnici, deoarece au ocazia să stea împreună, să se bucure, dar sunt și un prilej de a face bine pentru noi.

Ce sfaturi le-ați da celor care și-ar dori să lucreze cu vârstnicii? Care sunt acti­vitățile la care ar trebui să se aștepte cineva care își dorește să urmeze o meserie de acest fel și care sunt aspectele de care ar trebui să se țină cont?

Trebuie foarte multă dăruire, deoarece este o meserie frumoasă, dar nu ușoară. Astfel că ai nevoie de multă dăruire, căci dacă nu îți place, atunci e foarte greu să reziști. Înainte de a intra într-o activitate ce implică îngrijirea bătrânilor, e necesar să fie conștien­tizat faptul că sunt și multe părți dificile. Infirmierele au cea mai grea misiune acolo. A te ocupa de tot ce presupune îngrijirea unui bătrân imobilizat la pat, cu dăruire și fără a te sustrage de la nimic, înseamnă cu adevărat o jertfă. Oricine vrea să lucreze într-un azil trebuie să aibă răbdare și altruism. Există și momente care îți aduc multă împlinire, dar sunt și altele în care trebuie să suporți diferite aspecte mai puțin plăcute, determinate de starea fizică sau psihică a unora dintre vârstnici. Mulțumirea din această activitate vine în timp, iar dacă venim spre ea motivați de alte aspecte superficiale, doar cu gândul de a primi o remunerație, fără a fi determinați de motivația intrinsecă de a face bine, atunci nu putem face față. Răsplata pentru autenticitatea faptelor bune vine și aici, dar cel mai important, se va vedea dincolo, așa cum ne în­cre­dințează Mântuitorul: „Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei preamici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).